“Am văzut ceva curios. Un nebun a ieşit din curtea spitalului fără să fie observat, s-a dus de partea cealaltă a gardului de fier şi ţipa că e încarcerat. Cerea să fie lăsat liber, adică să fie adus înlăuntru. Mi s-a spus că a mai făcut asemenea scene. Intre oameni obişnuiţi, pe stradă, se consideră încarcerat. Aici, cînd e pus în cămaşa de forţă, respiră liniştit. "În sfîrşit, sunt liber", suspină el de fiecare dată intrînd pe poarta ospiciului.”

“Cînd ne atinge într-un fel sau altul direct, moartea arată ceea ce este de fapt: un scandal. Atunci, în sfîrşit, ne dăm seama că nu există moarte normală, nici măcar cînd omul îşi dă sufletul cu un suspin la o vîrstă respectabilă, şi că morţile revol¬tătoare nu se mai ascund în haine de călugăriţă, venită, chipurile, de la Dumnezeu, ci ţopăie neruşinate, silindu-ne să întoarcem privirea. Sînt vinovat oare că n-am avut tăria să mă uit? Nu din pudoare n-am făcut-o, ci dintr-o neputinţă împotriva căreia n-am fost în stare să lupt. Cel mai important lucru mi se părea atunci să nu mai simt nimic, să mă cufund într-o nesimţire salva¬toare şi am făcut asta cu o spaimă pe care n-am încercat s-o combat, era inutil.”

“Adevărul e că m-au atras ca un destin cimitirele. De cîte ori am avut timp şi exista un cimitir prin apropiere, încă înainte de a deveni cioplitor de cruci, am umblat ceasuri întregi printre morminte. E plăcut să întîlneşti atîtea nume de oameni faţă de care tu ai o superioritate indiscutabilă: trăieşti. Orice ar fi făcut ei, oricît de mari ar fi fost calităţile lor, mediocritatea ta valorează mai mult: e vie, respiră. În plus, nimeni nu-ţi strigă că nu eşti bun de nimic, deşi într-un cimitir sînt mai numeroşi oameni decît pe stradă. Cu morţii nu rişti niciodată nimic. Ei sînt foarte politicoşi şi discreţi; singurul pericol e să te plictiseşti de atîta discreţie. Cutreierînd printre scaieţi, uitîndu-mă la Stîncile care străluceau în lumină, eram hotărît să-mi dau toată silinţa la cimitirul cel nou, să acopăr prin rîvnă lipsa mea de talent. Mă obişnuisem şi cu ideea că profesia de cioplitor de cruci nu era atît de jenantă cum mi se păruse altădată; la urma urmei, totul se termină sub o piatră funerară, mi-am zis.”

“Îmi zisese într-o zi: "Nu, domnule, eu nu mă tem de moarte. Vină cînd va dori. Uşa e deschisă, nu trebuie nici măcar să bată. E destul s-o împingă şi să-mi spună: «Bună ziua, domnule»... asta-i singura condiţie pe care i-o pun, să mi se adreseze politicos... «am venit să vă poftesc cu mine». Poate că tot din politeţe o voi întreba «unde?», fără să aştept un răspuns, deoarece ştiu că n-ar avea ce să-mi răspundă. După care formalităţile ar fi încheiate şi m-aş pregăti de călătorie, iertîndu-i pe toţi, uitîndu-i şi lăsîndu-i şi pe ei să mă uite"...”

“Mi-am adus aminte de cerceii Liviei şi i-am spus că încercam să înfăţişez un nor de lăcuste care devoră o catedrală. "Dumnezeu mâncat de lăcuste, îţi place ideea?" Privirea ei uluită m-a încurajat să continui: "Dintr-un vis mi-a venit ideea. Am visat că rătăceam într-o lume cu temple închinate lăcustelor, cu preoţi îmbrăcaţi în odăjdii pe care erau ţesute cu fir de aur lăcuste şi cu nenumărate lăcuste care îi devorau pe toţi cei ce nu credeau în ele. Mă feream să scot o vorbă, să nu se afle ce gândeam, până ce, reflectându-mă într-un geam, am observat că eu însumi devenisem o lăcustă. Nu se poate când trăieşti între lăcuste şi nu faci nimic împotriva lor să nu devii tu însuţi ca ele, mi-am zis cu amărăciune".”

“De citit, citeam la întîmplare, pe apucate, şi n-am studiat nimic serios. Singura mea specialitate adevărată era plictiseala pe care mi-o provoca învăţătura sistematică. Îmi pregăteam însă cu grijă totdeauna cîteva citate pe care la momentul oportun le debitam ca din întîmplare, ca să forţez o impresie favorabilă; şi au fost cîţiva profesori care s-au lăsat înşelaţi, ba chiar au văzut în mine o speranţă, ceea ce mă făcea să rîd în sinea mea cu recunoştinţă deoarece, sărmanii de ei, îmi dădeau fără voie încredere în capacitatea mea de escroc; cel puţin la acest capitol nu eram cu desăvîrşire mediocru; învăţasem ceva din războiul cu tata, din lecţia dură a şcolii de corecţie şi din ipocrizia bine însuşită la spital. Azi nu mă mai mir decît de curajul şi luciditatea cu care am constatat atunci că nu eram bun de nimic. Cum am ajuns să-mi pierd ulterior această luciditate e aproape o taină pentru mine. La Belle Arte îmi spuneam aproape cu satisfacţie: "Avantajul meu faţă de ceilalţi mediocri, şi slavă Domnului nu sînt deloc singur, e important: eu ştiu! De aceea ei vor fi mereu în inferioritate faţă de mine". Şi totuşi am uitat asta. Singura explicaţie pe care mi-o dau e că în orice ins mediocru există primejdia de a se crede într-o bună zi genial.”

“Îmi închipui că puţini s-au gîndit la ciudata asemănare dintre dragoste şi dresură. În orice legătură dintre o femeie şi un bărbat unul din ei trebuie să se lase domesticit. Altfel, iubirea nu se poate desăvârşi. Unul trebuie să-şi piardă libertatea şi să devină supus. În felul acesta îl constrânge pe celălalt, mai puternic, să se ataşeze de supunerea sa. Victoria devine înfrângere şi înfrângerea devine victorie.”