Blandiana Ana

“Paradoxul evident pe care îl prezintă psihologia poporului român, acest paradox subtil, aproape imposibil de intuit din afară, face din noi unul dintre cele mai necunoscute, sau mai prost cunoscute , popoare ale Europei. Românii sunt poporul cel mai supus, cel mai de nerăsculat, nu pentru că se lasă dominaţi de ideile celor ce îi stăpânesc, dimpotrivă, pentru că nici o ideologie nu-i seduce, nici chiar revolta, care-i întotdeauna o ideologie. Faţă de tot ce i se spune (şi cu cât se încăpăţinează mai mult), el păstrează o distanţă ironică, din ce în ce mai refractară. Această impertiabilitate funciară la entuziasm şi fanatism îl face în acelaşi timp şi de necucerit, şi de nerevoltat. Şi asta pentru că, pe de o parte, orice revoltă presupune un elan mai mult sau mai puţin entuziast, fanatic, iar românul nu este nu numai capabil de fanatism, ci, mai mult, fanatismul îl repugnă şi – mai mult chiar – i se pare ridicol şi îi trezeşte hazul; pe de altă parte, pentru că teroarea care pare, văzută din afară, insuportabilă, ricoşează de realitate pe suprafaţa alunecoasă a ironiei populare, nereuşind să pătrundă în interior, nereuşind să realizete o presiune interioară pe măsura grozăviei ei istorice. Deci, revolta nu se produce, pentru că nu are condiiţii subiective (predispoziţie psihologică, dar nici obiective (impactul real asupra indivizilor). Astfel se ajunge la paradoxala situaţie în care un popor, care nu poate fi manipulat, poate totuşi fi guvernat cu uşurinţă. Libertatea interioară se transformă în condiţie şi chiar în unealta a supunerii exterioare.”

“Am fost întotdeauna slabi, mereu cuceriţi, mereu supuşi,mereu călcaţi în picioare […]. Alţii s-au răsculat când au fost cotropiţi, au cotropit şi ei pe alţii când au fost mai puternici. Numai noi am fost întotdeauna nişte nevolnici. Uită-te la popoarele din jur: chiar dacă acum sunt la fel de prăpădite ca şi noi (dar nu sunt!) , a avut fiecare clipa lui de glorie, momentul când a dominat. A avut fiecare un imperiu sau o juma’ de imperiu, în care a fost şi el deasupra altora. Asta, ca să nu vorbesc de marile popoare – care au cucerit lumea fără scrupule, fără odihnă, fără milă, au cărat pe insula lor mică tot ce au descoperit mai bun pe pământ, iar în acest timp – cu legătură, spun eu, dar chiar dacă nu vei recunoaşte conexiunea, faptele poţi să nu le recunoşti – pe insula lor se năşteau poeţi şi savanţi de geniu, filosofi şi inventatori, castele şi catedrale, apăreau capodopere. Pe când noi? Ce făceam noi? Eram „sub vremi”. Sub vremi! Halal înţelepciune! Dar încercasem măcar să fim deasupra lor? Făcusem măcar o tentativă? Şi vrei să ştii urmarea? Pe când noi aveam scrisoarea lui Neacşu din Câmpulungu, englezii se pregăteau să-l aibă pe Shakespeare...”