Emil Cioran

“Our only choice is between irrespirable truths and salutary frauds.”

“Doubt works deep within you like a disease or, even more effectively, like a faith.”

“His power to adore is responsible for all his crimes: a man who loves a god unduly forces other men to love his god, eager to exterminate them if they refuse.”

“Even when he turns from religion, man remains subject to it; depleting himself to create false gods, he then feverishly adopts them; his need for fiction, for mythology triumphs over evidence and absurdity alike.”

“Once man loses his faculty of indifference he becomes a potential murderer; once he transforms his idea into a god the consequences are incalculable. We kill only in the name of a god or of his counterfeits: the excesses provoked by the goddess Reason, by the concept of nation, class, or race are akin to those of the Inquisition or of the Reformation”

“This is how I recognize an authentic poet: by frequenting him, living a long time in the intimacy of his work, something changes in myself, not so much my inclinations or my tastes as my very blood, as if a subtle disease had been injected to alter its course, its density and nature. To live around a true poet is to feel your blood run thin, to dream a paradise of anemia, and to hear, in your veins, the rustle of tears.”

“As art sinks into paralysis, artists multiply. This anomaly ceases to be one if we realize that art, on its way to exhaustion, has become both impossible and easy.”

“Naştere şi lanţ sîrit sinonime. Sa vezi lumina zilei înseamnă să vezi cătuşe...Dacă am putea dormi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, am regăsi cu repeziciune marasmul primordial, beatitudinea lîncezelii fără cusur de dinaintea Facerii — visul oricărei conştiinţe excedate de sine.Să nu te naşti este, fără doar şi poate, cea mai bună formulă care există. Ea nu e, din nefericire, la îndemînanimănui. Nimeni n-a iubit mai mult ca mine această lume şi, cu toate acestea, dacă mi-ar fi fost oferită pe tavă, chiar copilaş fi exclamat: „Prea tîrziu, prea tîrziu!"Ce aveţi, ce s-a îndmplat ? — N-am nimic, n-am nimic, am făcut o săritură în afara destinului meu, şi nu mai ştiuacum spre ce să mă întorc, spre ce să fug...”

“Nu cunosc pe nimeni mai inutil şi mai inutilizabil ca mine. E un fapt pe care ar trebui să-l accept pur şi simplu,fără să mă consider cîtuşi de puţin mîndru pentru asta. Dacă nu va fi aşa, conştiinţa inutilităţii mele nu-mi vaservi la nimic.”

“La Torino, la începutul crizei sale, Nietzsche se năpustea fără întrerupere către oglindă, se privea, se întorcea, se privea în ea din nou. în trenul care-l ducea la Basel, singurul lucru pe care-l cerea stăruitor era tot o oglindă. Numai ştia cine era, se căuta, şi el, cel atît de legat de ideea păstrării propriei identităţi, atît de avid de sine, nu maidispunea, ca să se regăsească, decît de cel mai grosolan, de cel mai jalnic dintre mijloace.”

“Că s-a spus totul, că nu mai e nimic de spus — o ştim, o simţim. Dar ceea ce simţim mai puţin e că această evidenţă conferă limbajului un statut straniu, chiar îngrijorător, care-l eliberează. Cuvintele sunt în sfîrşit salvate, pentru că au încetat să trăiască.”

“Am abuzat de cuvîhtul dezgust. Dar ce alt termen să aleg pentru a indica o stare în care exasperarea e neîncetattemperată de plictiseală, iar plictiseala de exasperare ?”

“Să zgîlţîi oamenii, să-i trezeşti din somn, deşi ştii că prin asta săvîrşeşti o crimă şi că ar fi de o mie de ori mai bine să-i laşi să-şi vadă de treaba lor, pentru că, de altfel, cînd se trezesc, n-ai nimic să le propui...”

“Am trăit întotdeauna cu conştiinţa neputinţei de a trăi. Şi ceea ce mi-a făcut existenţa suportabilă e curiozitatea de a vedea cum aveam să trec de la un minut, de la o zi, de la un an la altul.”

“Există şi din cei care iau timpul însuşi drept unitate, şi care se ridică uneori deasupra lui: pentru ei, ce muncă, ce proiect merită luat în serios ? Cel care vede prea departe, cel care e contemporanul oricărui viitor, nu mai poate să se agite, nici chiar să mai facă vreo mişcare... Gîndul precarităţii mă întovărăşeşte în orice ocazie: punînd, în dimineaţa asta, o scrisoare la poştă, îmi spuneam că ea era adresată unui muritor. O singură experienţă absolută, legata de orice, şi faci, în propriii tăi ochi, figură de supravieţuitor.”

“Dacă-mi place atîta corespondenţa lui Dostoievski e pentru că acolo nu e vorba decît de boală şi de bani, unice subiecte <>. Tot restul nu e decît înflorituri şi talmeş-balmeş.”

“Să te răzvrăteşti împotriva eredităţii înseamnă să te răzvrăteşti împotriva a miliarde de ani, împotriva primeicelule.”

“Trei dimineaţa. Simt secunda de faţă, apoi pe cealaltă, fac bilanţul fiecărui minut. De ce toate astea? Pentru că m-am născut.”

“Începuturile noastre contează, desigur; dar pasul decisiv spre noi înșine nu-l facem decât atunci când nu mai avem origini, când biografia noastră e la fel de puțină ca a lui Dumnezeu...”

“Mama a fost o fiinţă admirabilă. Asta pentru noi e o consolare. Scrie-mi cît ai cheltuit cu înmormîntarea. Natural, voi contribui şi eu. Căci viaţa pămînteanului este umbră şi vis. Mi-aduc aminte de cuvintele astea pline de înţelepciune care se rostesc, cred, la parastas. Ele spun totul.”

“Universul este o cenuşă în prefacere al cărei rost nu-l înţelege nimeni.”

“Uneori îmi pare direct comic că am putut să scriu Schimbarea la faţă; — nu mă mai interesează; în afară de poezie, metafizică şi mistică nimic n-are nici o valoare. Orice participare la frămîntări temporale e timp pierdut şi risipire inutilă. Lucrurile acestea le-am priceput prea tîrziu din păcate, dar mă consolez de a le fi priceput măcar acum. Un om, dacă vrea să păstreze o demnitate spirituală oarecare, trebuie să uite calitatea lui de contemporan. Ce departe eram acum de ştiam acestea la 20 de ani.”

“Studiile nu servesc la nimic. Liceul înseamnă timp pierdut. E mai important să ştii o meserie decît să ai o diplomă, în toate ţările, chiar şi aici. Un pantofar cîştigă mai mult decît un scriitor. Prejudecăţile vechi trebuiesc depăşite. Ţi-am scris probabil că Precis de decomposition(tratat de descompunere) va apărea într-o colecţie de cărţi de buzunar, aşa încît voi putea fi citit de toţi tîmpiţii.”

“Nu trebuie să iei lucrurile prea în serios. A ne face sînge rău din orice: asta e o specialitate a familiei noastre. Cea mai mare nenorocire în viaţă e să te ataşezi de oameni. Budismul, care te învaţă cum să te detaşezi, îmi pare cea mai adevărată, cea mai profundă religie.”

“Din filozof de nopţi albe ajungi o curvă a azurului. Cam asta e tranziţia mea — în condiţiile fericirii intră, în primul rînd, marea şi femeia. Şi apoi nihilismul. Cînd nu crezi în nimic, în umbra sanilor şi în alinările marine încerci iresponsabilitatea lui Dumnezeu înainte de creaţie. Intinderile şi îmbrăţişările mi-au descoperit dulceaţa nimicului. Imaginează-ţi un budism senzual.”

“Ce idee la Nuţu să-şi cumpere televizor! Asta e iadul. Alt sfat: nu citi în pat. Eu m-am obişnuit să fac o plimbare în fiecare seară, cu un ceas înainte de culcare. In sfîrşit: ia cît mai puţine somnifere. Eu am abuzat de ele la tinereţe şi ăsta a fost dezastrul vieţii mele.”

“Nu sunt anticreştin, eu reproşez creştinismului că nu e indeajuns de profund ca budismul. Am ales între Cer şi Nirvana.”

“Aduni,cuceresti,castigi si lupti pentru a fugi de tine,pentru a-ti invinge intristarea de a nu exista,in mod real,decat tu insuti.”

“Due nemici sono lo stesso uomo dimezzato.”

“Adevărata legătură dintre ființe nu se stabileste decât prin prezența mută, prin aparenta necomunicare, prin schimbul misterios si fără cuvinte care seamană cu rugaciunea interioarã.”

“„Ține deja de trecut“, spune el despre tot ce face, în chiar momentul actului, care e astfel privat pentru totdeauna de prezent.”

“Am primit azi scrisoarea cu fotografia tatii. In cea mică, l-am găsit aproape neschimbat, doar puţin îmbătrînit; în cealaltă, luată în catedrală, l-am regăsit cu greu, căci trăsăturile exprimă seninătatea teribilă a veşniciei. Mă gîndesc cît de cumplite trebuie să fie zilele fără el.”

“Paris, 18 dec. 1957 Mamă dragă, Gîndurile mele merg spre voi toţi în momentul acesta de nesfîrşită durere. Aşa a voit soarta, ca să nu pot revedea pe tata şi să nu pot fi alături de voi în clipele marii despărţiri, întristarea mea ar fi insuportabilă dacă nu m-aş gîndi că pentru el e poate mai bine că a scăpat de amărăciunile vieţii, de umilinţe şi de boli, precum şi de toate suferinţele morale de care îmi vorbea în fiece scrisoare. Scrieţi-mi, pe dată ce veţi putea, cum s-a săvîrşit din viaţă şi dacă a trecut prin mari dureri fizice. De asemenea, unde a fost înmormîntat.”

“Pentru a scăpa de prea multe gînduri îngrozitoare eu văd multă lume, căci de-aş sta tot timpul singur, nu ştiu ce s-ar alege de mine.”

“Scrisoarea teribil de scurtă ce mi-aţi trimis-o m-a făcut să bănuiesc multe lucruri. Poate ar fi mai bine să nu-mi ascundeţi nimic decît să mă lăsaţi să-mi închipui cine ştie ce calamităţi în plus. Nu trebuie să vă lăsaţi copleşiţi. Din moment ce aveţi credinţa în Dumnezeu, adică singura mîngîiere valabilă ce există sub soare, mi se pare că sunteţi destul de înarmaţi pentru a suporta orice nefericire. Drama cea mare în viaţă e lipsa de orice credinţă... Pînă la un anumit punct e drama vieţii mele, deşi poate nu sunt în fond atît de necredincios pe cît par.”

“Nu v-am scris mai devreme că s-a înfiinţat aici un premiu de 50 000 fr. pentru manuscrisul cel mai bun în franţuzeşte scris de un străin. M-am prezentat şi eu, într-o doară. Comisia e compusă din cei mai mari scriitori francezi. Manuscrisul meu a făcut mare impresie, a fost găsit cel mai interesant dintr-o sută cîte au fost prezentate. Hotărîrea nu se va lua decît la sfîrşirul lui Martie. Un membru al Academiei franceze, care face parte din comisie, m-a chemat la el şi mi-a spus că va vota pentru mine. Cu toate acestea eu nu sper să am premiul, fiindcă unii membri din comisie susţin că am o concepţie prea pesimistă despre viaţă şi că deci ar fi riscant să mi se dea o recompensă oficială. Oricum ar fi, eu mi-am atins scopul: editorul, aflînd despre vîlva ce-a făcut-o manuscrisul, 1-a dat imediat la publicare. E tot ce aşteptam. Casa de editură la care voi apare e cea mai importantă din Franţa. în tot cazul vă voi ţine în curent despre mersul treburilor. într-un anumit fel am avut noroc că n-am fost publicat cum trebuia acum doi ani: între timp am putut să îndrept mult calitatea textului.”

“Cu sănătatea n-am de ce să mă plîng. Am ajuns şi eu în viaţă, după multe revolte inutile, să mă resemnez, să nu mai iau parte la lucruri şi evenimente, să le privesc.”

“Dacă mă apucam să scriu franţuzeşte de cînd am venit în Franţa, azi aveam un nume şi alte posibilităţi; oricum ar fi, am reuşit să învăţ să scriu cu uşurinţă; uneori îmi pare mai greu să scriu în româneşte... Parisul a devenit un centru de români; eu nu-i caut şi fac tot posibilul să-i evit; după urma lor nu pot avea decît neplăceri; umblă de dimineaţa pînă seara de la unul la altul purtînd vorbe şi făcîndu-şi iluzii. Spectacolul unei colonii în străinătate e întotdeauna deprimant.”

“Pe românii de la Paris evit cît pot să-i văd: în genere sunt intriganţi şi răspîndesc zvonuri false. In plus, nu sunt de nici un folos penici un plan”

“Dragă Relu, epoca pe care-o trăim e suficient s-o priveşti ca spectator pentru a trage concluzii pentru toate vremurile. Eu am devenit imun la orice, la fostele credinţe şi la orice credinţă viitoare. Mai cred poate în inteligenţă şi-n focul de artificii al spiritului. „Realitate" nu există decît în suferinţă, dar moartea o anulează şi pe ea, aşa încît în cele din urmă nimic n-are nicio consistenţă. Eu citesc foarte mult, în special Shakespeare şi marii poeţi englezi. în afară de muzică şi poezie, totul e minciună sau vulgaritate. Nu ştiu dacă pe acolo găseşti cărţi. Ţi-aş trimite ceva, dar pe poştă nu se poate încă. Pe dată ceva fi posibil, o să fac să-ţi parvină. Dintre prietenii de la Bucureşti mi-e dor de Ţuţea. L-ai mai văzut?”

“Cînd mă gîndesc că voi împlini 35 de ani în cîteva luni, mă apucă disperarea; îmbătrînim cu toţii iremediabil şi fără scăpare.”

“Perspectiva unei catedre la reîntoarcere nu mă încîntă deloc:am uitat că sunt de meserie profesor şi apoi n-aş putea sămai pun suflet într-o carieră anostă şi stupidă. Va fi pentrumine o hotărîre dramatică să reîncep o viaţă care n-a intratnici în calculul şi nici în iluziile mele. De aceea, nu ştiu cînd ovoi reîncepe.”

“Avînd şansa de-a nu fi practicat vreodată o meserie şi nicide-a fi lucrat la cărţi serioase, am avut de-a lungul anilorenorm de mult timp: o favoare rezervată, în principiu,cerşetorilor şi femeilor. Cerşetori sînt tot mai mulţi, însă einu-şi dau osteneala să scrie; cît despre femei, în zilelenoastre ele se duc la serviciu, la birou — infern idiotizant.”

“Intre sfînta Tereza şi celelalte femei nu ar exista deci decît o deosebire ce ţine de putinţa de a delira, de intensitatea şi locul spre care sînt îndreptate capriciile. Iubirea — omenească sau divină — aduce pe aceeaşi treaptă toate făpturile: a iubi o tîrfă sau a-1 iubi pe Dumnezeu presupune aceeaşi simţire: în amîndouă cazurile, urmezi impulsul creaturii. Doar obiectul se schimbă; dar ce interes prezintă el, de vreme ce nu e decît un pretext pentru nevoia de adoraţie, iar Dumnezeu nu e decît un derivativ prin¬tre atîtea altele ?”

“Am întors spatele filozofiei cînd mi-am dat seama că e cu neputinţă să descopăr la Kant vreo slăbiciune omenească, vreo urmă adevărată de tristeţe; la Kant şi la toţi filozofii. In raport cu muzica, cu mistica şi poezia, activitatea filozofică e hrănită de o sevă sub¬ţiată şi de o profunzime suspectă, care nu-i ademe¬neşte decît pe oamenii timizi sau căldicei. De altfel, filozofia — nelinişte impersonală, refugiu în preajma unor idei anemice — e soluţia tuturor celor care fug de exuberanţa corupătoare a vieţii. Aproape toţi filo¬zofii au sfîrşit bine: iată supremul argument îm¬potriva filozofiei. Sfîrşitul lui Socrate însuşi nu are în el nimic tragic: e o neînţelegere, sfîrşitul unui pedagog — iar Nietzsche s-a prăbuşit doar ca poet şi vizionar: el şi-a ispăşit extazele, nu raţionamentele.”

“Perseverăm în viaţă pentru că ea nu se sprijină pe nimic, pentru că este lipsită pînă şi de umbra unui temei. Moartea este prea exactă; toate argumentele sînt de partea ei. Misterioasă pentru instinctele noastre, ea se desenează, în faţa cugetului nostru, limpede, fără farmece înşelătoare, şi fără falsele atracţii ale necunoscutului. Ingrămădind mistere de nimic şi monopolizînd nonsensul, viaţa inspiră mai multă spaimă decît moartea: ea este marele Necunoscut. Unde poate duce atîta vid şi atîta neînţeles? Ne agăţăm de zile pentru că dorinţa de a muri e prea logică şi deci ineficace. Dacă viaţa ar avea un singur argument în favoarea ei — desluşit, de o evidenţă indiscutabilă —, s-ar spulbera; instinctele şi prejudecăţile se destramă în contact cu Rigoarea. Tot ce respiră se hrăneşte cu ceea ce nu poate fi verificat; un supliment de logică i-ar fi funest existenţei — efort către Nebunie... Daţi vieţii un scop precis: îşi pierde pe loc orice atracţie. Prin inexactitatea finalităţilor, e superioară morţii; un grăunte de precizie ar coborî-o la trivialitatea mormintelor. Căci o ştiinţă pozitivă a sensului vieţii ar pustii pămîntul într-o singură zi; şi nici cel mai pătimaş şi înverşunat om n-ar izbuti să mai însufleţească improbabilitatea fecundă a Dorinţei.”

“Croire qu’il lui appartient de dépasser sa condition et de s’orienter vers celle de surhomme, c’est oublier qu’il a du mal à tenir le coup en tant qu’homme, et qu’il n’y parvient qu’à force de tendre sa volonté, son ressort, au maximum.”

“Destinul e-o amînare continuă a sinuciderii.”

“Ce-i vom raspunde oarbei care se plange in poezia lui Rilke: «nu mai pot trai asa cu cerul pe mine»? Oare am mangaia-o de i-am spune ca nu mai putem trai cu pamantul sub noi?”

“Un poet de mare viziune (Baudelaire, Rilke, de ex.) afirmă în două versuri mai mult decât un filozof în toată opera sa.”