Emil Cioran

“A suferi e modul de a fi activ fara sa faci ceva.”

“Daca n-ar fi iubit durerea, n-ar fi avut nevoie sa nascoceasca iadul — utopie asuferintei.”

“Nu exista boala de care nu ne-ar vindeca o lacrima ce-ar începe sa cînte...”

“Totul e înghetat si tu esti risipitor dezîmbete.”

“Prostia este o suferinta nedureroasa a inteligentei.”

“Cu fiecare zi sîntem mai singuri. Ce grea si ce usoara trebuie sa fie ultima!”

“„Mi s-a facut inima ca ceara si se topeste înlauntrul meu.“ (PsalmXXII)”

“Sometimes I wish I were a cannibal – less for the pleasure of eating someone than for the pleasure of vomiting him.”

“That there should be a reality hidden behind appearances is, after all, quite possible; that language might render such a thing would be an absurd hope.”

“If just once you were depressed for no reason, you have been so all your life without knowing it.Becoming: an agony without an ending.The older I grow, the less I enjoy performing my little Hamlet. The desire to die was my one and only concern; to it I have sacrificed everything, even death. If History had a goal, how lamentable would be the fate of those of us who have accomplished nothing!On the frontiers of the self: ‘What I have suffered, what I am suffering, no one will ever know, not even I’. Events - tumours of time.Man secretes disaster.The secret of my adaptation to life? - I’ve changed despairs the way I’ve changed shirts. Each day is a Rubicon in which I aspire to be drowned.”

“A free man is one who has discerned the inanity of all points of view; a liberated man is one who has drawn the consequences of such discernment.”

“Tout Occidental tourmenté fait penser à un héros dostoïevskien qui aurait un compte en banque.”

“După ce-ai gustat dezamăgit din otrava religiei, tovărășia muzicii te dezlipește de accidentele decepției.”

“Precum iubești cărțile pe care era să plângi, sonatele ce ți-au tăiat suflarea, parfumurile ce-ți șoptesc de renunțare, femeile rătăcite între corp și suflet - așa cu mările: te-ndrăgostești de cele ce unduiesc înecul.N-am căutat în Mediterana poezie, nici violențe, nici vârtejuri cumplite de valuri. Acestor chemări aflat-am răspuns pe stâncile Bretaniei. Dar cum aș uita o mare în care mi-am lăsat gândul?Într-o memorie mai scurtă decât presimțirea de veșnicie a efemerei, aș păstra încă icoana și recunoștința albastrului inuman al mării decadente. Pe malurile ei s-au prăbușit împărății - și câte tronuri ale sufletului...Când aerul și-a suspendat neliniștea și nemărmurirea meridiană a netezit valurile într-un luciu abstract, atunci știu ce e Mediterana: realul pur. Lumea fără cuprins: baza efectivă a irealității. Doar spuma - actualitate a nimicului - continuă ca o străduință spre ființă...Nici unul n-avem putințe mai mari decât să plecăm în larg. Fără dor de ancorare. Rostul nestatorniciei nu-i oare a epuiza marea? Nici un val să nu supraviețuiască odiseei inimii. Un Ulise - cu toate cărțile. O sete de larg plecată din vrafuri, o rătăcire erudită. A ști toate valurile...”

“La el acasă, Dumnezeu neavând ce păzi, de necaz și de urât, pustiește grădinile omului.”

“Am avut în toată viaţa mea o pretenţie extraordinară, de a fi omul cel mai lucid pe care l-am cunoscut.”

“Am avut mereu aceeasi obsesie, pe tema inutilităţii si a morţii, celelalte probleme n-au nicio importanţă.”

“Omul a pierdut simtul marilor taceri, al marilor linisti ce imbata fiinta cu arome de eternitate.”

“Solitude: so fulfilling that the merest rendezvous is a crucifixion.”

“No one recovers from the disease of being born, a deadly wound if there ever was one.”

“Avec tes veines chargées de nuits, tu n’as pas plus ta place parmi les hommes qu’une épitaphe au milieu d’un cirque. / [Syllogismes de l’amertume]”

“Pătrunzînd în infernul literar, îi vei cunoaşte minciuna şi veninul; rupt de realitate, caricatură a propriei tale fiinţe, nu vei putea trăi decît experienţe formale, indirecte; vei fi înghiţit de cuvînt. In afară de cărţi, niciun alt subiect de discuţie. Cît despre oamenii de litere, ei nu-ţi vor fi de niciun folos. De asta însă ai să devii conştient prea tîrziu, după ce anii tăi cei mai buni se vor fi irosit într-o lume superficială, lipsită de substanţă. Distins e numai insul sterp, cel care piere cu secretul lui, pentru că nu se înjoseşte să-l scoată pe tejghea: sentimentele dezvăluite, sînt o umilire a ironiei, o palmă la adresa umorului...”

“Cînd sîntem gata să depunem armele, ce pildă, ce îndemn ne este puterea lor de-a îndura! De cîte ori, clocind în mine gîndul suprimării, n-am meditat la înverşunarea,la încăpăţînarea lor, la reconfortanta, inexplicabila lor poftă de a fi! Le datorez nenumărate reîntoarceri la viaţă, nenumărate compromisuri cu iluzia de a trăi. Şi totuşi, oare am fost întotdeauna drept cu ei? Nici pe departe. Dacă la douăzeci de ani îi iubeam într-atît, încît regretam că nu sunt unul de-al lor, ceva mai tarziu, neputînd să le iert rolul major jucat în istorie, am început să-i detest cu înverşunarea unei iubiri dublate de ură. Strălucirea omniprezenţei lor mă făcea să simt şi mai bine mediocritatea ţării mele, sortită, o ştiam, să fie sufocată şi chiar să dispară; în vreme ce ei, ştiam la fel de bine, aveau să supravieţuiască în veci şi oricui, orice s-ar fi-ntîmplat. De altfel, la vremea aceea nu simţeam decît o compătimire livrescă pentru suferinţele lor trecute, fără a Ie putea ghici pe cele viitoare. De-abia mai tarziu, gîndindu-mă la încercările ce-i aşteptau şi la tăria cu care le-au îndurat, aveam să pătrund valoarea pildei lor şi să găsesc în ea argumente împotriva ispitei de-a renunţa la tot. Insă oricare mi-ar fi fost, în diferitele momente ale vieţii, sentimentele în ce-i priveşte, asupra unui punct am fost mereu statornic: pasiunea mea pentru Vechiul Testament, cultul pe care l-am închinat mereu Cărţii lor, providenţă a furiilor sau amărăciunilor mele. Prin ea, împărtăşeam cu ei tot ce aveau mai bun în mîhnirile lor; tot datorită ei şi mîngîierilor pe care mi le dăruia, atîtea şi atîtea nopţi, oricît de crunte ar fi fost, mi se păreau suportabile. Nu puteam uita acest lucru nici chiar atunci cînd mă gîndem că-şi merită oprobriul. Iar amintirea acelor nopţi, cînd butadele sfîşietoare ale lui Iov şi Solomon mi i-au adus alături, justifică hiperbolele gratitudinii mele. Să-i insulte alţii spunînd despre ei cuvinte de bun-simţ! Eu n-aş putea s-o fac: aplicîndu-le criteriile noastre, ar însemna să-i privez de privilegiile lor, să-i cobor la condiţia de simpli muritori, de varietate oarecare a speciei umane. Din fericire, ei desfid criteriile noastre, ca şi investigaţiile bunului-simţ. Meditînd la aceşti îmblînzitori de abise (ai propriului abis), descoperi avantajul menţinerii la suprafaţă, avantajul de a nu ceda plăcerii de-a fi o epavă şi, cugetand la refuzul pe care ei îl opun naufragiului, faci legămînt să-i imiţi, deşi prea bine ştii că-i în zadar, că datul nostru-i să ne scufundăm, să răspundem chemării genunii. Cu toate acestea, abătîndu-ne fie şi temporar de la veleităţile spre prăbuşire, ei ne învaţă cum să suportăm o lume ameţitoare, de neîndurat: sîntspecialişti în arta de a exista.Cînd Revoluţiale-a dat un statut, ei deţineau resurse biologice superioare altor popoare. Iar cînd în secolul al XlX-lea, liberi în sfîrşit, şi-au făcut apariţia în plină lumină, lumea a fost uluită: de la conchistadori încoace nu se mai văzuse asemenea temeritate, asemenea zvîcnet vital. Imperialism ciudat, neaşteptat, fulgerător. Reprimată atîta timp,vitalitatea lor izbucnise; iar ei, care păruseră atît de şterşi, de umili, dovedeau o sete de putere, de dominare şi glorie care înspăimînta societatea dezabuzată în care începeau să se afirme şi căreia aceşti bătrîni neîmblînziţi aveau să-i toarne-n vine sînge proaspăt. Lacomi şi generoşi, se infiltrează în toate ramurile comerţului şi cunoaşterii, în fel de fel de întreprinderi, dar nicidecum pentru a tezauriza, ci, împătimiţi ai riscului, pentru a cheltui, a risipi; insaţiabili, căutători ai veşniciei rătăciţi în cotidian, legaţi de aur şi de cer şi-amestecîndu-le mereu strălucirea, promiscuitate luminoasă şi năucitoare, vîrtej de abjecţie şi transcendenţă, evreii îşi găsesc adevărata bogăţie în contradicţiile lor.”

“Cît despre umilinţele proprii, oricînd le vei putea idealiza ori ascunde,luand un aer de stîrpitură distinsă, continuînd să fii, cu demnitate, ultimul om. Politeţea ― rutină a nenorocirii, prerogativă a celor care, născuţi fără speranţă, au început-o cu sfîrşitul! Să te ştii dintr-o sămînţă rea, ce n-a dat rod niciodată, e o amărăciune în care intră un dram de mîngîiere, ba chiar de voluptate.”

“Măsurăm valoarea individului după suma dezacordurilor sale cu lucrurile, după neputinţa de a fi indiferent, după refuzul de a deveni obiect. De aici declasarea ideii de Bine, de aici voga Diavolului. Cît timp am trăit în iadul unor angoase elegante, ne împăcăm de minune cu Dumnezeu. Cînd alte spaime, mai sordide, s-au abătut peste noi, ne-a trebuit un alt sistem de referinţă, un alt patron. Diavolul era personajul visat. Totul în el se potriveşte cu natura evenimentelor, pe care le generează şi guvernează: atributele lui coincid cu ale timpului. Să ni-l facem icoană, aşadar, de vreme ce, departe de a fi un produs al subiectivităţii noastre, o creaţie a nevoii de blasfemie ori de singurătate, el este demonul îndoielilor şi spaimelor noastre, instigatorul rătăcirilor omeneşti. Protestele, furiile sale nu-s totuşi lipsite de echivoc: acest „mare Nefericit" e un rebel care se îndoieşte. Dacă firea i-ar fi simplă, dintr-o bucată, nu ne-ar înduioşa defel; dar paradoxurile, contradicţiile lui sînt ale noastre: el strînge laolaltă neputinţele omului, serveşte de model revoltelor şi urii cu care ne înfruntăm noi pe noi înşine. Definiţia infernului? S-o căutăm în forma aceasta de revoltă şi ură, în supliciul orgoliului rănit, în senzaţia de a fi o înfricoşătoare cantitate neglijabilă, în chinurile „eului", ale acestui „eu" cu care începe sfîrşitul nostru.”

“Ni l-am putea închipui pe Buddha iubindu-şi adevărul şi palatul? Nu poţi, în viaţa aceasta, să fii şi„mîntuit", şi proprietar. Mă ridic împotriva generalizării minciunii, împotriva celor ce-şi exhibă pretinsa „mîntuire", sprijinind-o pe o doctrină deîmprumut. A-i demasca, a-i coborî de pe soclul unde sînt cocoţaţi, a-i pune la stupul infamiei, iată o luptă ce nu ar trebui să lase pe nimeni indiferent. Căci cei care au conştiinţa prea împăcată nu trebuie lăsaţi cu nici un preţ să trăiască şi să moară netulburaţi.”

“„Viaţa intensă" secătuieşte deopotrivă trupul şi spiritul. Maeştri în arta de a gîndi împotriva lor înşişi, Nietzsche, Baudelaire şi Dostoievski ne-au învăţat săpunem preţ pe risc, să născocim noi suferinţe, să dobîndim existenţă prin ruperea de propria fiinţă. Iar ceea ce în ochii marelui chinez era simbol al decăderii,exerciţiu al imperfecţiunii, constituie pentru noi unica modalitate de a ne aparţine, de a ne regăsi pe noi înşine.”

“Ne e fatal, întotdeauna, eul pentru care optăm: să porţi un nume înseamnă să-ţi asumi un mod precis de prăbuşire.”

“Există idei care au oarece greutate doar dacă avem bunul-gust de a nu le aprofunda; de îndată ce vrem să intrăm în detalii, să le explicăm, să le justificăm, ele se năruie şi îşi dezvăluie neantul.”

“Oamenii la care ne gîndim dintr-o dată, fără motiv aparent, sînt cei care ne-au flatat ori ne-au umilit într-un moment sau altul al existenţei noastre. Sînt singurii de care ne amintim după ani, chiar şi atunci cînd au dispărut de tot din orizontul nostru.”

“Borges spune cu destulă dreptate că Pascal se interesează mai puţin de Dumnezeu, cît de combaterea celor care-l tăgăduiesc. In fond, Pascal avea temperament de polemist. Toată opera lui e un atac mai mult sau mai puţin deghizat. (Este si motivul pentru care-mi place atît de mult.)”

“Să faci două zile de drum ca sa fugi de Paris, şi să regăseşti radioul, tranzistorul etc, tot ce detestai cînd ai plecat.”

“Astă-noapte m-am gîndit la doi colegi de liceu, de origine ţărănească, extrem de săraci: unul a devenit popă de ţară, celălalt a făcut şcoala militară. Or mai fi trăind ? Habar n-am. Ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la ei este un lucru inexplicabil care mă frapase încă din timpul şcolii: amîndoi ştiau totul fără să înveţe. Erau la fel de buni la toate materiile, înţelegeau din prima orice detaliu ştiinţific şi îşi aminteau perfect toate fleacurile pe care le puteau debita profesorii. Erau nu mai puţin dotaţi pentru limbi, deşi niciunul din ei nu avea nici cel mai mic talent literar. Talentele lor erau de domeniul cunoaşterii: tot ce putea fi ştiut, ştiau fără niciun efort, îi invidiam, eu care nu eram capabil decît de divagaţii literare. Gîndindu-te la ei, ai fi tentat să dezgropi teoria reminiscenţei: s-ar spune că-şi aminteau tot ce ştiau, de vreme ce nimic nu-i costa nici cel mai mic efort. Napoleon, care-a purtat 60 de bătălii, a spus că la ultima dintre ele nu ştia despre arta războiului mai multe decît la prima. Era şi cazul colegilor mei... în prima zi cînd au intrat în clasă, veniţi din satul lor, ştiau tot ce era de ştiut, adică trebuia doar să li se amintească ce purtau în ei; să înveţe însă, în sensul propriu al cuvîntului, nu, la asta nu s-ar fi înjosit niciodată.”

“Mi-am amintit ieri un moment capital şi foarte dureros din adolescenţă; iubeam în taină o fată din Sibiu, Cela Schiau, care avea vreo 15 ani; eu aveam 16. Pentru nimic în lume n-aş fi îndrăz¬nit să-i vorbesc; familiile noastre se cunoşteau; aş fi avut ocazii să mă apropii de ea. Era însă peste puterile mele. Timp de doi ani, am trăit chinurile infernului, într-o zi, în împrejurimile Sibiului, în plină pădure, unde mă aflam cu fratele meu, o zăresc pe această fată împreună cu un coleg de şcoală, cel mai antipatic dintre toţi. Pentru mine, a fost o lovitură aproape insuportabilă. Chiar şi acum mă doare. Incepînd din clipa aceea, am hotărît că trebuie să pun punct acestei istorii, că e nedemn de mine să încasez „trădarea". Am început să mă detaşez de fată, s-o dispreţuiesc şi în cele din urmă s-o urăsc. Imi amintesc că în momentul în care tînăra „pereche" trecea, eu citeam ceva din Shakespeare. Aş da foarte mult să ştiu care piesă. Imposibil să-mi amintesc. Dar acest moment mi-a decis „cariera", întreg viitorul. Au urmat ani de totală singurătate. Şi am devenit cel care trebuia să devin.”

“In mijlocul unor peisaje prea frumoase, ne simţim întreaga putreziciune şi ne este lehamite de cadavrul pe care-1 tîrîm după noi.”

“A asculta vîntul ne dispensează de poezie, este poezie.”

“Gripat. Am rămas în pat toată ziua. Revenirea unor vechi obsesii, a sentimentului că pentru mine nimic nu e posibil. Oriunde mă duc, bolile mele mă însoţesc. E datul capital al existenţei mele. S-ar spune chiar că aceste boli mă precedă, că pregătesc terenul ca să pot fi nefericit fără dificultate, fără obstacole. Chiar şi în Paradis de m-aş duce, fenomenul s-ar repeta ineluctabil.”

“Fiind tot anul în vacanţă, cînd vine vacanţa propriu-zisă realizez mai bine decît de obicei vidul în care trăiesc: e vidul la pătrat, cel de care sîntem conştienţi în orice moment, vidul oficial al existenţei mele.”

“Funcţia Cuvîntului în cosmogonii. Dumnezeu vorbeşte iar lucrurile se fac. Este o viziune literară a universului, pe care numai omul o putea concepe. Ne-ar plăcea să cunoaştem divagaţiile cosmogonice ale unei creaturi mute.”

“Sculîndu-mă din pat în toiul nopţii, primul meu gînd a fost să mă arunc în mare din înaltul falezei. Dar noaptea era perfectă, ireproşabilă; pur şi simplu m-a făcut fericit.”

“Doar copiii şi nebunii ştiu să nu mintă.”

“Astă-noapte, am fost foarte atent la cîntecul cocoşului. Era atît de sincer, de plin de elan, îneît nu pot concepe că nu se adresează nimănui, că o face doar pentru sine. în mod vădit, are ceva de comunicat, deşi registrul lui rămîne acelaşi şi nu pare să-şi schimbe formula. Şi ce dacă! Atîta convingere trebuie să corespundă unei realităţi şi să exprime un mesaj. Nu poţi să crezi că-i vorba de un simplu exerciţiu.”

“Cîştigăm în planul conştiinţei ceea ce pierdem în planul existenţei.”

“Sunt un obsedat care se risipeşte, care îşi iroseşte şi îşi spulberă obsesiile.”

“Nu mă pot concentra asupra nici unui lucru, pentru că totul mă plictiseşte, totul mă îndeamnă să mă risipesc. In schimb, m-am interesat de-o mulţime de lucruri, dar de niciunul pînă la capăt, cu excepţia plictisului, poate...”

“La chute d'Adam est le seul evenement historique du paradis.”

“Shakespeare et Dostoievski font persister en vous le regret de n'etre pas un saint ou un criminel. Ces deux manieres de s'autodetruire...”

“Do I look like someone who has something to do here on earth?' —That's what I'd like to answer the busybodies who inquire into my activities.”

“To live in any true sense of the word is to reject others; to accept them, one must be able to renounce, to do oneself violence, to act against one's own nature, to weaken oneself; we conceive freedom only for ourselves - we extend it to our neighbours only at the cost of exhausting efforts; whence the precariousness of liberalism, a defiance of our instincts, a brief and miraculous success, a state of exception, at the antipodes of our deepest imperatives.”

“We are born to Exist, not to know, to be, not to assert ourselves.”