Emil Cioran

“Death makes no sense except to people who have passionately loved life. How can one die without having something to part from? Detachment is a negation of both life and death. Whoever has overcome his fear of death has also triumphed over life. For life is nothing but another word for this fear.”

“In numele si sub teroarea ei (plictiselii, n.m.) parasesc oamenii caminul si moartea agreabila legata de el si se avanta in lume, spre a muri undeva fara acoperis si fara lacrimi; adolescentii se gandesc la sinucideri in zile infinite de primavara, iar servitoarele fara amanti se lamenteaza duminicile, de parca inima lor e un cimitir in care mortii nu pot dormi.”

“Nu esti un psiholog bun daca tu insuti nu esti un subiect de studiat daca materialul tau psihic nu ofera zilnic o complexitate si un inedit care sa excite curiozitatea ta continua. Nu te poti initia in misterul altuia daca tu insuti n-ai un mister in care sa te initiezi. Pentru a fi psiholog trebuie sa fii atat de nefericit incat sa pricepi fericirea si atat de rafinat incat sa poti deveni oricand barbar ... Simtul psihologic este expresia unei vieti care se contempla pe sine in fiecare momentu si care in celelalte vieti vede numai oglinzi.”

“Iti trebuie o pasiune mare pana la imbecilitate pentru a putea iubi o singura femeie.”

“Eu nu am idei ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prăbușit din cauza ideilor.”

“... numai in indoiala sunt profetii si fanaticii cu adevarat umani.”

“În somn uiți drama vieții tale, uiți complicațiile și obsesiile așa încât fiecare deșteptare este un început nou de viață, este o speranță nouă. Viața păstrează astfel o discontinuitate plăcută care dă impresia unei continue regenerări a unei renașteri permanente.”

“Entuziasmul depaseste acest principiu realizand viata fara dramatism exprimand un elan fara tragism si iubind fara sexualitate.”

“Lirismul absolut As vrea sa izbucnesc intr-o explozie radicala cu tot ce am in mine cu toata energia si cu toate continuturile sa curg sa ma descompun si intr-o expresie nemijlocita distrugerea mea sa fie opera mea creatia inspiratia mea. Sa ma realizez in distrugere sa cresc in cea mai nebuna avantare pana dincolo de margini si moartea mea sa fie triumful meu. As vrea sas ma topesc in lume si lumea in mine sa nastem in nebunia noastra un vis apocaliptic straniu ca toate viziunile de sfarsit si magnific asemenea marilor crepuscule. Din tesatura visului nostru sa creasca splendori enigmatice si umbre cuceritoare forme ciudate si adancimi halucinante. Un joc de lumina si de intuneric sa imbrace sfarsitul intr-un decor fantastic si o transfigurare cosmica sa ridice totul pana dincolo de orice rezistenta cand avantul duce la nimic iar formele plesnesc intr-o exaltare de agonie si incantare. Un foc total sa inghita luea aceasta si flacarile lui mai insinuante decat zambetul de femeie si mai imateriale decat melancolia sa provoace voluptati crepusculare complicate ca moartea si fascinante ca neantul in clipele de tristete. Sunt necesare trairi nebune pentru ca lirismul sa atinga ultima lui expresie pentru ca incordarile lui sa treaca marginile subiectivismului normal.”

“Existenta spiritului este o anomalie in viata.”

“Personal imi dau demisia din omenire.”

“Si trebuie sa spun ca negativitatea mortii imi inspira admiratie. Dar este singurul lucru pe care-l pot admira fara sa-l iubesc.”

“Tristetea nu are niciun caracter estetic caracter ce nu lipseste decat uneori melancoliei.”

“Sunt convins că nu sunt absolut nimic în univers, dar simt că singura existență reală este a mea.”

“Toate starile extreme sunt derivate ale vietii prin care ea se apara de ea insasi.”

“Cei care cu adevarat il simt aceia sau il tolereaza cu orgoliu sau il prezinta ca pe o calamitate. Nimeni nu este insa incantat in fondul fiintei lui de aceasta achizitie catastrofala pentru viata care este spiritul.”

“O existenta care nu ascunde o mare nebunie n-are nicio valoare.”

“A fi plin de tine insuti nu in sens de orgoliu ci de bogatie a fi chinuit de o infinitate interna si de o tensiune extrema inseamna a trai cu atata intensitate incat simti cum mori din cauza vietii.”

“Ma vision de l'avenir est si précise que, si j'avais des enfants, je les étranglerais sur l'heure.”

“umiremo srazmerno broju rechi koje razbacujemo svuda oko sebe.oni koji govore nemaju tajni. a svi govorimo. izdajemo se, krchmimo dushu; svako se, kao dzhelat neizrecivog, upinje da unishti sve tajne, pochev od sopstvenih.”

“Think of God and not religion, of ecstasy and not mysticism. The difference between the theoretician of faith and the believer is as great as between the psychiatrist and the psychotic.”

“Impossible to spend sleepless nights and accomplish anything: if, in my youth, my parents had not financed my insomnias, I should surely have killed myself.”

“Word — That invisible dagger.”

“Beat de eternitate şi atras de infinit, mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară şi mă avîntprin imensităţi, uşor ca o iluzie şi transparent ca un zîmbet, mă risipesc într-un nimicîmbietor pe care mi-l acoperă seninătăţi de azur şi transcendenţe de nori. Cui să mă închinprin aceste deşerturi şi cui să întind mîna prin aceste singurătăţi, la cine să mă opresc înaceste evoluţii cosmice şi unde să privesc ca la o mîngîiere? Cum se destramă azurul înfantastica mea viziune şi cum nu mai rămîne decît un alb cu misterioase chemări! Şi în acestdrum cosmic, asemenea unei supreme aventuri, parcă-l caut pe Dumnezeu. Dar în infinit nuexistă popas. Şi astfel, nu-l voi găsi niciodată.”

“Am încercat într-o mare tăcere şi într-o mare singurătate, în mijlocul naturii, departe deoameni şi aproape de mine, o senzaţie de tumult nesfîrşit, în care lumea, ca un torentirezistibil, m-a năpădit, a trecut prin mine asemenea unui fluid transparent şi insesizabil.Închizînd ochii, întreaga lume pare că s-a topit în creierul meu, prin care ea trece într-unelan torenţial, de un farmec indefinibil şi de un avînt impetuos, curgînd apoi din mine înforme şi înălţări de valuri, ca în visurile de înec de o groază voluptuoasă. Am simţit atuncinu numai cum un om poate trăi, în anumite clipe, toată esenţa misterioasă a destinului uman,dar şi cum în el se poate concentra universalitatea lumii, absorbită în extazurile singurătăţii.”

“Iubirea, cu cît e mai intensă şi mai concentrată, cu atît se limitează mai mult înîntindere, cu atît cere mai mult individualul şi unicul. Astfel se întîmplă că marile pasiunidescoperă absolutul într-o femeie, care la cea mai redusă analiză de abia îşi poate salvaexistenţa biologică. Unei consideraţii din afară, iubirea este atît de absurdă, încît ea nu poatefi apreciată decît pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi înconsideraţii, ci numai în mirări.Din milioane de femei să aleg una singură, să mă limitez numai la una? Ar trebui caaceea să fie în fiecare moment alta, să fie capabilă de atîta transfigurare, încît să-mi aparăveşnic nouă şi nebănuită. Cîţi au pasiunea atît de mare, încît în fiecare moment să vadălumini noi şi farmece schimbate? Femeia este o fiinţă cu puţine posibilităţi, ea nu poaterezista exigenţelor unui bărbat torturat, pentru care iubirea este numai o formă de a te realizaîn viaţă. Îţi trebuie o pasiune mare pînă la imbecilitate pentru a putea iubi o singură femeie.Cînd simţi însă insuficienţa tuturor formelor de viaţă, cînd te satisface numai ceea ce edeviat, crescut paradoxal şi dezvoltat exagerat, ce mai poţi găsi într-o singură femeie?Schimbînd multe, dacă ţi se refuză surprize psihologice este imposibil să nu te farmece joculde fizionomii, diversitatea de expresie şi să nu te pasioneze căutarea unui mister psihologicpe care nu-l găseşti totuşi niciodată, fiindcă nu există. Sensibilitatea feminină e preaperiferică şi prea receptivă pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmeculabsurd al iubirii adevărate, al iubirii intense, este de a găsi mister într-o singură fiinţă, de adescoperi — sau mai precis a inventa — un infinit într-o existenţă individuală de odeconcertantă finitate.”

“Concepţia creştină şi concepţia curentă a suferinţei sînt fundamental false. După ele,suferinţa este un drum spre iubire, cînd nu este calea esenţială a iubirii. Dar oarecreştinismul numai în această problemă ar trebui corectat?A vorbi de drumul suferinţei ca drum al iubirii este a nu cunoaşte nimic din esenţasatanică a suferinţei. Pe treptele suferinţei nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări însprecer, ci înspre infern. Şi întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin infinitşi etern decît lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei.Suferinţa este o cale de separare, de disociere, este o forţă centrifugală ce te detaşeazăde sîmburele vieţii, de centrul de atracţie al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubireşi intimitate. Dacă principiul divin se caracterizează printr-un efort de sinteză cosmică şi departicipare metafizică la esenţa totului, atunci suferinţa este la antipodul acestui principiu.Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare şi dramatizare, străbate într-oimanenţă organică şi esenţială întreg sîmburele durerii.În toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vieţii, iei un contactinconştient şi experimental cu dinamismul concret al firii şi te simţi legat prin toate fibrelecu pulsaţiile iraţionale ale lumii. Şi aceasta nu numai în bucuria spirituală, ci şi îndiversitatea formelor de plăcere organică, în multiplele voluptăţi ale simţurilor.Separarea de lume în suferinţă duce la interiorizare excesivă, la o dezvoltareparadoxală a gradului de conştiinţă, încît toată lumea, cu splendorile şi întunecimile ei, sefixează faţă de om într-o poziţie de exterioritate şi transcendenţă. Şi cînd eşti într-oasemenea măsură separat de lume, cînd ai lumea veşnic în faţa ta şi cînd te simţi iremediabilsingur în faţa acestei lumi, atunci cum să mai poţi uita ceva? Nu simţi necesitatea uităriidecît a lucrurilor şi experienţelor din cauza cărora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestialeale acestei lumi este de a şterge amintirile celor ce n-ar vrea să uite şi de a fixa amintirile înmemoria celor ce ar dori să uite totul.”

“Deşi în genere omul este un animal bolnav, se găsesc totuşi destui oameni sănătoşipentru a putea vorbi de sensul sănătăţii în omenire. Cea mai comodă, mai confortabilă şi maipuţin angajată stare este starea de sănătate. Ea indică nu numai o prostie organică şidefinitivă, dar şi o platitudine de simţire, o absenţă totală a oricărui risc, o incapacitate deorice acţiune eroică. A fi sănătos înseamnă a umbla în lumea aceasta legat la ochi, a nusesiza nimic din culmile sau adîncimile existenţei. Se poate lupta împotriva tuturoroamenilor, numai împotriva celor sănătoşi nu, fiindcă aceştia sînt atît de puţin sensibili, încîtnu pot să realizeze în ei nici o formă de transfigurare. Cel mai mare dispreţ pe care îl potavea pentru un om este să-l consider sănătos. Sănătatea brută, organică — adică o sănătateiremediabilă — este tot ceea ce poate fi mai detestabil la un om. Şi cînd mi se va obiectasănătatea din graţie sau entuziasm, voi răspunde că acestea preced oarecum sănătatea, că elereprezintă două modalităţi de vieţuire care determină felul sănătăţii. Ele sublimează în aşamăsură faptul organic, încît atunci cînd admirăm graţia sau entuziasmul noi nu sîntemsensibili şi nu avem în conştiinţă sănătatea, această expresie a organicului ce nu şi-a depăşitlegea lui, depăşire ce o întîlnim totdeauna în boală.”

“Cine n-a făcut pact cu diavoluln-are rost să trăiască, deoarece el exprimă simbolic esenţa vieţii mai bine decît Dumnezeu.Regretul meu este că diavolul m-a ispitit atît de rar… Dar nici Dumnezeu nu m-a iubit.Creştinii n-au înţeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decît oamenii deel. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit pînă dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiudecît să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creaţiei sale, dezgustat de pămînt şide cer. Şi-mi închipui un Dumnezeu avîntîndu-se în neant, ca Isus de pe cruce…Oare ce s-ar fi întîmplat dacă soldaţii romani ar fi ascultat ruga lui Isus, dacă l-ar fi luatde pe cruce şi l-ar fi lăsat să plece? În nici un caz el nu s-ar fi dus în altă parte a lumii pentrua predica, ci pentru a muri singur, fără compătimirea oamenilor şi fără lacrimile lor. Chiardacă Isus n-ar fi cerut soldaţilor eliberarea — din cauza orgoliului —, totuşi îmi esteimposibil să cred că această idee nu l-ar fi obsedat. Neapărat Isus a crezut că e fiul luiDumnezeu, dar aceasta nu l-a putut împiedica, în faţa jertfei pentru alţii, să se îndoiască sausă-i fie frică de moarte. În întreg procesul răstignirii, Isus a avut momente cînd, dacă nu s-arfi îndoit că e fiul lui Dumnezeu, a regretat că e fiul lui. În faţa morţii, Isus Cristos aregretat că e fiul lui Dumnezeu. Şi dacă a primit moartea, a făcut-o numai pentru a triumfaideile sale.”

“Cînd mă gîndesc la faptul că mizeria este strîns legată de existenţa omenească, nu mai pot adera la nici o teorie şi la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide şi de inutile. Chiar şi tăcerea îmi pare un urlet. Animalele, care trăiesc fiecare din silinţa lor, nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierarhia şi dependenţa unora de alţii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-şi creeze din semen un supus. Nici un animal nu-şi bate joc de altul, asemănător pînă la identitate cu el. Numai omul este capabil de atît autodispreţ. Toată caritatea din lume nu face decît să evidenţieze şi mai mult mizeria, arătînd-o mai îngrozitoare şi mai ininteligibilă decît în părăsirea absolută. Ca şi în faţa ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul că oamenii nu schimbă esenţial ceea ce este în putinţa lor de a schimba. De altă parte, acest sentiment se combină cu unul al imanenţei şi eternităţii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil şi fatal, acolo unde există viaţă omenească. Deşi ştii că oamenii ar putea înlătura mizeria, îţi dai totuşi seama de veşnicia ei, dînd astfel naştere la un sentiment neobişnuit de nelinişte amară, la o stare sufletească paradoxală şi tulbure, în care omul apare în toată inconsistenţa şi mizeria lui. Căci mizeria obiectivă din viaţa socială nu este decît un reflex palid al infinitei lui mizerii lăuntrice. Nu admit o revoltă relativă în faţa nedreptăţilor, ci numai o revoltă eternă, fiindcă eternă este mizeria în umanitate.”

“A voi să trăieşti ca o plantă, să creşti înrădăcinat, înflorind şiuscîndu-te sub soare, în cea mai deplină inconştienţă, a dori să fii o parte intimă din fecunditatea pămîntului, o expresie anonimă a cursului vieţii este a fi disperat de rosturile şi sensul omenirii. Şi de ce să nu schimb cu o floare?”

“Întreaga istorie îmi pare atît de nulă, încît mă mir cum de există oamenicare toată viaţa se ocupă numai cu trecutul.Ce interes mai pot avea cercetarea idealurilor altor epoci, credinţele oamenilor sau zvîrcolirile cîtorva indivizi sifilitici? Vor fi maricreaţiile oamenilor, dar pe mine nu mă interesează. Nu găsesc eu o împăcare mai mare în contemplaţia eternităţii? Nu om şi istorie, ci om şi eternitate, iată un raport valabil în lumea în care nu merită nici să respiri.”

“În eternitate trăieşti fără să regreţi şi fără să aştepţi ceva. Nu este, în structura momentului trăit ca atare, o scoatere din relativitatea gustului şi a categoriilor, o depăşire a imanenţei în care ne cuprinde temporalitatea vieţii? Trăirea imanentă în viaţă este imposibilă fără trăirea simultană în timp, deoarece viaţa ca activitate dinamică şi progresivă are temporalitatea ca un atribut constitutiv. Caracterul dramatic al vieţii este inconceptibil fără elementul temporal. Cu cît viaţa este mai intensă, cu atît timpul este mai esenţial şi mai revelator.”

“De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scîrbă atît de moarte, cît şi de viaţă. Sînt un omcare ar trebui aruncat undeva, într-un cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cumine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet caresă îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într-o nebunie degroază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine şi mă mir cum nu izbucneşte pentru a nimicilumea asta, pe care aş înghiţi-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt fiinţa cea maiteribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şiîntunecimi, de elanuri şi de disperări. Sînt o fiară cu un zîmbet grotesc, ce se adună în eaînsăşi pînă la iluzie şi se dilată pînă la infinit, ce moare şi ce creşte în acelaşi timp, încîntatăîntre nimic şi tot, exaltată între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescută înparfumuri şi otrăvuri, arsă de iubire şi de ură, nimicită de lumini şi de umbre. Simbolul meueste moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru arenaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?”

“Cîtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii!Pentru a-şi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să lescuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numaideterminante organice, intime, care predestinează la sinucidere.Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ein-o pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motivde ordin raţional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale,rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni seopune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde căsinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus oricepîlpîire de viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţiisau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţinmortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntăastfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri.Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului săuinterior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pealţii îi afectează, pentru ca pe alţii să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideeaobsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît deputernică a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie avieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţi-a provocat decepţii. Ca atare ai dorit-o, aiaşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţi-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce sesinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi.În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, cidin cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Oricesinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai cautămotive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i căuta diverse feluri dejustificări, cînd n-o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea cares-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau lacele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de a-ţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încîtorice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd desinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza estepentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate defiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective,o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marilepasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci înmarile deficienţe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate testingi ca un fulger. N-am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei carepot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide.”

“Bucăţi de pămînt să se avînte în aer şi apoi să se risipească, duse devînt; planetele să descrie pe fondul cerului arabescuri bizare, linii întortocheate şi groteşti,figuri schimonosite şi îngrozitoare. Vîrtejuri de focuri să crească într-un ritm sălbatic şi unzgomot barbar să năpădească întreaga lume, pentru a şti pînă şi cea mai mică vietate căsfîrşitul e apropiat. Tot ceea ce e formă să devină inform şi un haos să înghită, într-un vîrtejuniversal, tot ceea ce această lume a avut ca structură, consistenţă şi formă. Să fie unzbucium nebun, un zgomot colosal, o teroare şi o explozie, după care să nu mai rămînă decîto tăcere eternă şi o uitare definitivă. În aceste clipe finale, oamenii să trăiască la o aşatemperatură, încît tot ceea ce umanitatea a simţit pînă acum ca regrete, aspiraţii, iubire,deznădejde sau ură să izbucnească în ei într-o astfel de explozie, încît după ea să nu mairămînă nimic. Într-o astfel de clipă, cînd toţi oamenii şi-ar părăsi ocupaţiile, cînd nimenin-ar mai găsi un sens în mediocritatea datoriei, cînd existenţa ar plesni de contradicţiile eiinterioare, ce ar mai rămîne în afară de triumful nimicului şi de apoteoza finală a nefiinţei?”

“Cum aş vrea ca, într-o zi, toţi oamenii cu ocupaţii sau cu misiuni, căsătoriţi sau nu, tineri şi bătrîni, femei şi bărbaţi, serioşi sau superficiali, trişti sau veseli, să părăsească locuinţa şi birourile lor şi, renunţînd la orice fel de datorii şi obligaţii, să iasă în stradă şi să nu mai voiască să facă nimic. Toată această lume îndobitocită, care munceşte fără nici un sens sau se iluzionează cu aportul personal la binele umanităţii, care lucrează pentrugeneraţii viitoare sub impulsul celei mai sinistre amăgeli, ar trăi în astfel de momentecapitale o răzbunare pentru toată mediocritatea unei vieţi nule şi sterile, pentru toată irosireacare n-a avut nimic din excelenţa marilor transfigurări.”

“Dau în scris, pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pămînt şi că unica scăpare este uitarea absolută. Aş vrea să uit de tot, să mă uit complet, să nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea aceasta. Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca această lume, precum focul meu interior ar incendia-o.”

“De ce să mai pui probleme, să arunci lumini sau să accepţi umbre? N-ar fi mai bine să-mi îngrop lacrimile într-un nisip la marginea mării, în cea mai deplină singurătate? Dar n-am plîns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gînduri. Şi nu sînt gîndurile acestea tot atîta de amare ca lacrimile?”

“Cine-şi pune serios problema morţii este absolut imposibil să nu aibă şi o teamă. Chiar aceia care cred în nemurire sînt orientaţi înspre această credinţă tot din frica de moarte. Este, în această credinţă, un efort dureros al omului de a-şi salva — chiar fără o certitudine absolută — lumea valorilor în care a trăit şi la care a contribuit, de a înfrînge neantul din temporal şi de a realiza în etern universalul. În faţa morţii, acceptată fără nici o credinţă religioasă, nu rămîne însă nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toată lumea formelor şi a categoriilor abstracte se dovedeşte complet irelevantă în faţa morţii, iar pretenţia de universalitate a formalului şi categorialului devine iluzorie în faţa iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte. Căci niciodată o formă sau ocategorie nu vor prinde existenţa în structura ei esenţială, precum niciodată nu vor înţelege rosturile intime ale vieţii şi morţii. Ce poate opune idealismul sau raţionalismul în faţa acestora? Nimic. Celelalte concepţii şi doctrine nu spun însă aproape nimic despre moarte. Singura atitudine valabilă ar fi o tăcere absolută sau un strigăt deznădăjduit. Acei care susţin că frica de moarte nu-şi are o justificare mai adîncă, deoarece atît cît este un eu moartea nu există, iar cînd eşti mort eul a dispărut, uită de fenomenul atît de ciudat al agoniei treptate. Unui om care are sentimentul puternic al morţii, ce mîngîiere poate să-i ofere separaţia artificială între eu şi moarte? Ce sens poate avea pentru cineva pătruns adînc de senzaţia iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logică? Sînt nule toate încercările de a devia pe un plan logic probleme de existenţă. Filozofii sînt prea orgolioşi pentru a-şi mărturisi frica de moarte şi prea pretenţioşi pentru a recunoaşte o fecunditate spirituală maladiei.”

“No one reads to know, but to forget”

“We must learn how to explode! Any disease is healthier than the one provoked by a hoarded rage.”

“No one is responsible for what he is nor even for what he does. This is obvious and everyone more or less agrees that it is so. Then why celebrate or denigrate? Because to exist is to evaluate, to emit judgments, and because abstention, when it is not the effect of apathy or cowardice, requires an effort no one manages to make.”

“We cannot consent to be judged by someone who has suffered less than ourselves. And since each of us regards himself as an unrecognized Job...”

“Whenever I happen to be in a city of any size, I marvel that riots do not break out everyday: Massacres, unspeakable carnage, a doomsday chaos. How can so many human beings coexist in a space so confined without hating each other to death?”

“Revenge is not always sweet, once it is consummated we feel inferior to our victim.”

“Each of us must pay for the slightest damage he inflicts upon a universe created for indifference and stagnation, sooner or later, he will regret not having left it intact.”

“I foresee the day when we shall read nothing but telegrams and prayers.”

“The "west"-what curse has fallen upon it that at the term of its trajectory it produces only these businessmen, these shopkeepers, these racketeers with their blank stares and atrophied smiles... is it with such vermin as this that a civilization so delicate and so complex must come to an end?”

“Tolerance cannot seduce the young.”