George Cosbuc

George Cosbuc a fost un poet, critic literar, scriitor, publicist, profesor, jurist, traducător, membru titular al Academiei Române din anul 1916.

Opere semnificative:

1889 - Nunta Zamfirei,

1893 - Moartea lui Fulger,

1896 - volumul Fire de tort,

1907 - Noi vrem pământ

1911 - traduce Divina comedie

George Coșbuc a fost al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu.

Copilăria și-o petrece în satul natal Hordou; de la bătrânul diac (cântăreț la biserică), George Coșbuc învață să citească încă de la vârsta de cinci ani.

Începe să scrie versuri și activează în Societatea de lectură a gimnaziului năsăudean, încă din clasa a V-a (1880-1881),

Absolveste Gimnaziul superior din Năsăud, si dupa sustinerea examenului de bacalaureat, se inscrie la Facultatea de Filosofie și Litere la Universitatea Francisc Iosif (Franz Josef) din Cluj, in toamna anului 1884.

Iși începe colaborarea la gazeta Tribuna din Sibiu (decembrie 1884).

În noiembrie 1886, bolnav și confruntat cu diverse dificultăți materiale, nu mai figurează printre studenții clujeni.

În august 1887, George Coșbuc ajunge la Sibiu. Anii petrecuți în redacția Tribunei sibiene (1887 - 1889) vor culmina cu apariția poemului Nunta Zamfirei, poem cu care George Coșbuc s-a impus definitiv în atenția cititorilor și a criticilor de peste munți, fapt care i-a creat aureola de mare poet.

Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situația ducând la desființarea unor posturi. La insistențele lui Ioan Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la București, unde sosește pe la mijlocul lunii decembrie 1889 și i se oferă un post de „desemnător ajutor” la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice.

Deși sporadic, publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care și Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, și toți trei, Cântec), la Lumea ilustrată, (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).

Demisionează din postul de funcționar și este cooptat în colectivul profesorilor asociați care elaborau un manual de școală intitulat Carte românească de citire, lucrează un timp în redacția unor publicații (Lumea ilustrată).

n anul 1893, apare volumul Balade și idile.

În anul 1894 editează în colaborare cu I. L. Caragiale și Ioan Slavici , revista Vatra.

În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, și, în același an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.

Pe la sfârșitul lunii martie 1896, după ce poetul trăise bucuria consacrării și, în același timp, amarul unor calomnii, i se tipărește la București, volumul de versuri Fire de tort.

În 1897, traducerea Eneidei lui Vergiliu primește premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române.

După dispariția Vetrei, Coșbuc preia conducerea revistei Foaia interesantă; va conduce, împreună cu Vlahuță, revista Semănătorul (2 decembrie 1901 - decembrie 1902), revista căpătând ulterior o tot mai accentuată orientare naționalistă.

La 28 martie 1902, Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor îl numește în postul de șef de birou, creat prin bugetul administrației Casei Școalelor. Conduce revista Viața literară.

Din 1907 lucrează intens la traduceri: Georgicele de Vergiliu, Don Carlos de Schiller, Odiseea de Homer; este numit în postul de șef al Biroului de control al activității extrașcolare (1907). Munca de tălmăcire în românește a capodoperei lui Dante, Divina Comedie, îl absoarbe în întregime.

Publică în Luceafărul, Românul și Flacăra.

Din 1908, revine frecvent în locurile natale.

În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coșbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice.

La 24 februarie 1918, apare în revista Scena din București ultima poezie a lui George Coșbuc, Vulturul.