Hortensia Papadat-Bengescu
Hortensia Papadat-Bengescu a fost o prozatoare, romancieră și nuvelistă importantă din perioada interbelică.
Debutează în presa culturală cu articole în limba franceză (1912). Scrie și poezii în această limbă.
În anul 1913 publică la revista Viața românească, formarea sa ca scriitoare fiind marcată de personalitatea lui Garabet Ibrăileanu, cel care o ajuta sa debuteze. Debuteaza editorial in 1919 cu volumul "Ape adânci", lăudat de Garabet Ibrăileanu. În timpul Primului Război Mondial lucrează ca infirmieră voluntară la Crucea Roșie, experiența fiind apoi relatată în romanul Balaurul.
Din anul 1919 începe să colaboreze cu cenaclul criticului Eugen Lovinescu și să publice în revista acestuia, Sburătorul. De acum, rolul hotărâtor în orientarea prozatoarei spre romanul european modern, îl are Eugen Lovinescu, unul din puținii susținători ai scriitoarelor femei. Toate romanele sale vor fi citite întâi în cenaclu și apoi publicate. Scriitorul preferat al autoarei este Marcel Proust, a cărui metodă de creație o regăsim, mai mult sau mai puțin, și în romanele ei. Autoarea scrie și publică mai multe volume de nuvele. A fost supranumită "Marea Europeană", o recunoaștere a meritelor ei evidente în modernizarea romanului românesc și sincronizarea lui cu cel european.
La îndemnul lui Eugen Lovinescu, evoluează spre o proza "obiectivă", așa cum se va vedea în ciclul familiei Hallipa (Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini). Din 1933, se stabilește în capitală. Scrie Logodnicul (1933), și, în 1946, obține Premiul Național pentru proză. Restul proiectelor de romane rămân nefinalizate.
Interzisă de regimul comunist și trăind la bătrânețe fără mijloace de subzistență, Hortensia Papadat-Bengescu a murit dată complet uitării de colegi și de criticii literari, la data de 5 martie 1955 la București, la vârsta de 79 de ani. După 1965 a fost treptat reintegrată în circuitul literar si academic.
Opera literară
Începuturile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu, situate sub semnul colaborării cu revista Viața românească, se caracterizează printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacții ale sufletului feminin. Prozatoarea suplinește „un deficit colosal de existență” (Femei, între ele) urmărind atent „perpetua mișcare interioară a gândului în mers”. Scrieri precum Ape adânci, Femeia în fața oglinzii sunt realizate predominant dintr-o perspectivă care se apropie de o minuțioasă notare a senzațiilor, „extazul lent al miracolului de a exista”.
Participarea scriitoarei la ședințele cenaclului Sburătorul, căruia îi și dedică de altfel primele ei romane, îi influențează modalitatea de expresie literară, îndrumând-o spre extinderea câmpului de observație.
Investigația psihologică se adâncește în romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini și se întregește cu o incisivă prezentare a mediului social. Criticul Sburătorului, Eugen Lovinescu, vedea în opera Hortensiei Papadat-Bengescu o ilustrare a evoluției necesare de la subiectiv la obiectiv în cadrul prozei românești, dublată de cea de la rural la urban, notând totodată „lirismul vehement al acestei harpe zguduite de vânturile pasiunilor neostoite”.
“Sa porti in tine o orchestra! Valuri de armonie sa se inalte si sa se coboare ca jocurile marii. Ce obositor cantec! ...Adesea ma doare trupul de truda lui ...Prin ce greseala s-au inchis in mine aceste melodii, care nu se vor intrupa in muzica niciodata, care se zbat ca un sipot prins intre stanci fara sa se poate scurge?”
“Sunetele clădeau geometria solida a unor oraşe albe inundate de o lumină egală, ce se difuza repetat. Prin acele cetăţi minunate trecea radioasă. Portativul era un amfiteatru feeric pe care se proiecta arhitectura marmoreeană a palatelor.Pe temelia coardelor notele punctau desenul grădinilor, arpegiile curbau colinele şi din cheia de sol căderi de apă trimiteau un şipot fluid sau numai o pânză de răcoare, un păianjen vaporos ca răsfirarea fină a unui jet d`eau. Apoi seara cădea în acorduri minore peste cetăţi.Ritmul cu frază largă sau şoapta minuţioasă a lui Bach nu părăseau niciun moment o idee gravă, o emoţie concentrată, cu desenul tras sigur printre meandrele armonioase. Sunetele scoteau reliefurile unor efigii nobile, şi modulaţiile aveau sugestii virtuoase.Se înălţau rugăciunile simple ale unor iubiri fără duplicitate cu ascensiune senină; iubiri înălţate de un suflet victorios, dar fără de fast şi vanitate, trecând peste obstacole de măiestria sufletească.Şi mereu acea siguranţă care lega cetăţile vizionare ale muzicii una de alta cu un ţărm neîntrerupt şi lin.Hortensia Papadat-Bengescu "CONCERT DIN MUZICĂ DE BACH”