Liviu Rebreanu

“Daca asta n-a fost iubire, atunci ce-i iubirea?”

“Fără ea, viața lui nu putea avea înțeles, nici aici, nici în altă lume.”

“S-au privit întâi lung, citind fiecare în ochii celuilalt bucuria inimilor ce s-au regăsit după despărțiri de milioane de ani.”

“Se simtea inutila si anacronica, o zdreanta veche care incurca locul.”

“Omul e un univers inchis cu legile-i proprii care-i comanda viata efemera, tot atat de departe de ceilalti oameni ca si un astru de ceilalti astri, fara niciun mijloc de comunicare reala cu nimeni.Iluzia comunitatii cu alti semeni te inseala numai pana in momentul unei mari zdruncinari sufletesti cand deodata iti dai seama ca nici parintii, nici fratii, nici prietenii, nimeni nu te poate nici ajuta, nici macar intelege...”

“Se simtea despartita de oameni si de lume, izolata intr-o carapace unde sufletul ei se zvarcolea inutil.Constata pentru intaia oara ca, in realitate, omul ca si toate vietatile pamantului, a fost condamnat sa traiasca singur, fiindca existenta nu e posibila decat in singuratate individuala.”

“Își dădeau seama amândoi că sufletele lor se căutau de mult, poate de mii și mii de ani.”

“Moartea e o ipoteza pana in momentul cand omul se pomeneste in bratele ei, fara nici o speranta de intoarcere.”

“Dumnezeul iubirii a ucis mai multi oameni decat toti ceilalti zei impreuna !”

“Inceputul si sfarsitul e Dumnezeu, fiindca habar n-avem de unde venim si unde mergem si, prin urmare, inlocium intunericul cu un cuvant mare si gol...”

“Actul sexual fără substratul pasiunii copleşitoare este o terfelire şi trupească şi sufletească de care trebuie să te ruşinezi în faţa oamenilor şi, mai ales a conştiinţei tale.”

“Mi-ai otrăvit sângele şi nu mai pot trăi fără otrava ta.”

“Pluteau undele unui parfum, ca şi când urmele sufletului ei ar fi rămas să-l ispitească.”

“Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti. Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie din milioanele de femei. Unul singur şi una singură. Adam şi Eva.”

“Cine vrea să explice totul prin cuvinte ajunge curând să nu poată explica nimic! Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a înţelege.”

“Şi a găsit-o printre miile de oameni indiferenţi. I-a zărit mai întâi ochii verzi cu luminile calde si moi. S-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii. Apoi li s-au încrucişat privirile şi din uimirea ei a înţeles că şi ea l-a recunoscut, deşi nu l-a mai văzut niciodată.”

“Ea a renuntat la toate pentru el. Dar barbatii nu pot sa traiasca numai pentru iubire.”

“Se uita in cartile lui, apropiindu-se de dansul si intreband:- Pierzi sau castigi?- In orice caz, te pierd pe dumneata - raspunse Alistar foarte incet.Liana nu gasi promt replica pe care ar fi dorit-o. Recurse la trucul instinctiv al femeii in orice incurcatura fata de un barbat; ridica ochii lenes spre el si surazand enigmatic murmura:- Da?”

“Ochii ei insa fascinau prin culoarea lor albastra cu reflexii violete, adumbriti de gene blonde ca intr-un cuib de aur. In privirile lor scapara curiozitatea inteligenta, un etern semn de intrebare, si, mai ales in momentele de uitare de sine, o palpaire stranie, o melancolie tulburatoare ca un avertisment ascuns.”

“Viaţa e un povârniş cu un capăt în cer şi cu celălalt în neant. Omul trebuie să facă imense sforţări să stea în picioare...”

“Iubirea trăieşte veşnic, fără început şi fără sfârşit... Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până la ceruri...”

“Patima din glasul lui Ion îl infiora pe Titu. Îndîrjirea, egoismul și cruzimea cu care omul acesta a urmărit o țintă, fără să se uite în dreapta și în stânga, îl infricoșau, dar îl și mișcau. Se gândi la șovăielile lui din vremea aceasta, la zig-zagurile neputincioase, la alergările lui după țeluri de-abia întrezărite și se simți mic în fața țăranului care a mers drept înainte, trecând nepăsător peste toate piedicile, luptând neobosit, împins de o patimă mare. El se frământă cu dorințe nelămurite, făurește planuri peste puterile lui, trăiește cu visuri fermecate, și alături de dânsul viața înaintează vijelios. Un simțământ de slăbiciune îi strânse inima.”

“Acuma îşi dă seama că iubirea adevărată, adâncă, mântuitoare n-a cunoscut-o, ci numai ura, sub diverse forme... I s-a părut că-i sunt dragi toţi cei de un neam cu dânsul şi, îndată ce n-a găsit în inimile lor ura lui, dragostea s-a împrăştiat ca pulberea în adierea vântului... Iubirea adevărată nu moare niciodată în sufletul omului, ba îl însoţeşte şi dincolo, până în sânul nemărginirii... Dar iubirea nu poate prinde rădăcină în inima mânjită de ură, şi în el ura trăia mereu, ca un cui ruginit, uitat în carne vie...”

“Numai când e singur omul cu sufletul său, numai atunci există un echilibru între lumea lui cea mică dinăuntru şi restul universului; îndată ce intervine realitatea de-afară, omul devine o jucărie neputincioasă, fără voinţă adevărată, mergând încotro îl mână puteri şi hotărâri străine de fiinţa lui...”

“Am citit undeva, excelenţă, zise Apostol cu glasul de adineauri, că inima omului, în primele săptămâni ale vieţii embrionare, se află nu în piept, ci în cap, în mijlocul creierilor, şi că de-abia pe urmă coboară mai jos, despărţindu-se de creier pentru totdeauna... Ce minunat ar fi, excelenţă, dacă inima şi creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâşie inima!”

“Cineva s-a aşezat la masă, plin de încredere în cunoştinţele şi experienţele sale de viaţă, şi a decretat că oamenii trebuie să fie aşa şi aşa, că e bine când faci cutare lucru şi e rău dacă faci cutare. Şi în schema lui, acel cineva vrea să vâre cu sila sufletele vii, să le încătuşeze, parcă viaţa s-ar modela după dorinţele sau concluziile cuiva. Dar viaţa merge mereu înainte, nepăsătoare, sfâşiind nu numai sistemele savanţilor, ci chiar minţile oamenilor, plăsmuind în fiece clipă situaţii noi, idei noi, pe care fantezia liliputană omenească niciodată nu le va putea înţelege şi cu atât mai puţin prevedea.”

“Azi, din pricina lipsei de organizare, nouăzeci la sută cel puţin din munca creierului omenesc se risipeşte. Închipuieşte-ţi ce-ar fi când s-ar uni, printr-o organizare perfectă, sforţările mintale ale tuturor oamenilor spre aceeaşi ţintă!... Câţi oameni trăiesc azi pe pământ? Două miliarde, să zicem... Ei bine, ar mai exista oare necunoscutul dacă două miliarde de kilograme de materie cenuşie, într-un avânt comun, ar porni la asaltul porţilor închise?”

“Vei pricepe multe lucruri nevăzute, căci viaţa şi lumea sunt pline de taine grele. Să năzuieşti mereu a dobândi stima oamenilor, şi mai ales pe a ta însuţi. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic între lumea ta şi lumea din afară! Ca bărbat, să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!...”