Neagu Djuvara
NEAGU M. DJUVARA s-a născut la Bucureşti în 1916, într-o familie de origine aromână aşezată în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat ţării mai mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Licenţiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în drept (Paris, 1940). Participă la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă (iunie-noiembrie 1941); rănit în apropiere de Odessa. Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică. Numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele. Implicat în procesele politice din toamna anului 1947, hotărăşte să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii ale diasporei româneşti (secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I"). În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci şi trei de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului francez al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey. Între timp, reluase studiile de filozofie la Sorbona. În mai 1972, capătă doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei; mai târziu, obţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (I.N.A.L.C.O.). Din 1984, secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până după revoluţia din decembrie 1989, când se întoarce în ţară. Din 1991, profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti şi membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol" din Iaşi.
“Moralitatea batjocorită se repară mai greu decât uzinele învechite.”
“(...) a trebuit să ne mutăm (...) într-o casă aparținând faimoasei Mița Biciclista. (...) Era o demimondenă, mă rog, hai să-i spunem în mod vulgar ‒ o curvă de mare lux. Lucru rar la vremea aceea, ‒ în anii '20 ‒ făcea ciclism prin București ca să-și mențină silueta. Așa fusese poreclită Mița Biciclista. Făcuse avere și una dintre casele ei era cea în care am locuit noi.”
“...la Câmpina, acolo unde bătrânul general Grădișteanu cumpărase prin 1880 o foarte frumoasă casă boierească. Țin minte acea casă în paragină care avea totuși șase hectare de grădină, până în Prahova. (...) această grădină care mergea până în Prahova a fost raiul meu, copil fiind. Ne petreceam vacanțele la casa de la Câmpina care avea mult farmec bătrânesc — era o verandă lungă, erau niște geamuri mari...”
“Când a izbucnit războiul și a fost mobilizat, tata a fost chemat să fie directorul cimentăriei lui Valentin Bibescu de la Comarnic, fiindcă cimentăria fusese transformată, de pe o zi pe alta, în uzină de armament. Așa că el (...) s-a stabilit împreună cu mama și fratele meu, Răzvan, la Comarnic. Așadar, eu am fost zămislit pe când părinții mei erau la Comarnic.”