“Ajung, în sfîrşit, la moarte şi la sentimentul nostru în legătură cu ea. E un subiect despre care totul a fost spus şi e decent să ne ferim de patetic. Totuşi, nu ne vom putea niciodată mira îndeajuns de faptul că toată lumea trăieşte ca şi cum nimeni «n-ar şti». Aceasta pentru că în realitate nu există o experienţă a morţii. În sensul propriu, experimentat e doar ceea ce a fost trăit şi a devenit conştient. In cazul de faţă, abia dacă se poate vorbi de experienţa morţii celorlalţi. E un succedaneu, o închipuire a spiritului, de care nu sîntem niciodată pe de-a-ntregul convinşi. Această convenţie melancolică nu poate fi convingătoare. Spaima vine în realitate din aspectul matematic al evenimentului. Timpul ne înspăimîntă tocmai pentru că el face demonstraţia; soluţia nu vine decît după aceea. Toate frazele frumoase despre suflet vor primi aici, cel puţin pentru o vreme, dovada matematică a contrariului lor. Din trupul inert pe care o palmă nu mai lasă nicio urmă, sufletul a dispărut. Acest aspect definitiv şi elementar al aventurii formează conţinutul sentimentului absurdului, în lumina mortală a acestui destin apare inutilitatea. Nicio morală şi niciun efort nu pot fi justificate apriori în faţa matematicilor sîngeroase sub al căror semn stă condiţia noastră.”

“Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nicio explicare şi nicio justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în niciun caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. De ce omului i s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?”

“Cine-şi pune serios problema morţii este absolut imposibil să nu aibă şi o teamă. Chiar aceia care cred în nemurire sînt orientaţi înspre această credinţă tot din frica de moarte. Este, în această credinţă, un efort dureros al omului de a-şi salva — chiar fără o certitudine absolută — lumea valorilor în care a trăit şi la care a contribuit, de a înfrînge neantul din temporal şi de a realiza în etern universalul. În faţa morţii, acceptată fără nici o credinţă religioasă, nu rămîne însă nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toată lumea formelor şi a categoriilor abstracte se dovedeşte complet irelevantă în faţa morţii, iar pretenţia de universalitate a formalului şi categorialului devine iluzorie în faţa iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte. Căci niciodată o formă sau ocategorie nu vor prinde existenţa în structura ei esenţială, precum niciodată nu vor înţelege rosturile intime ale vieţii şi morţii. Ce poate opune idealismul sau raţionalismul în faţa acestora? Nimic. Celelalte concepţii şi doctrine nu spun însă aproape nimic despre moarte. Singura atitudine valabilă ar fi o tăcere absolută sau un strigăt deznădăjduit. Acei care susţin că frica de moarte nu-şi are o justificare mai adîncă, deoarece atît cît este un eu moartea nu există, iar cînd eşti mort eul a dispărut, uită de fenomenul atît de ciudat al agoniei treptate. Unui om care are sentimentul puternic al morţii, ce mîngîiere poate să-i ofere separaţia artificială între eu şi moarte? Ce sens poate avea pentru cineva pătruns adînc de senzaţia iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logică? Sînt nule toate încercările de a devia pe un plan logic probleme de existenţă. Filozofii sînt prea orgolioşi pentru a-şi mărturisi frica de moarte şi prea pretenţioşi pentru a recunoaşte o fecunditate spirituală maladiei.”

“Dragă Relu, epoca pe care-o trăim e suficient s-o priveşti ca spectator pentru a trage concluzii pentru toate vremurile. Eu am devenit imun la orice, la fostele credinţe şi la orice credinţă viitoare. Mai cred poate în inteligenţă şi-n focul de artificii al spiritului. „Realitate" nu există decît în suferinţă, dar moartea o anulează şi pe ea, aşa încît în cele din urmă nimic n-are nicio consistenţă. Eu citesc foarte mult, în special Shakespeare şi marii poeţi englezi. în afară de muzică şi poezie, totul e minciună sau vulgaritate. Nu ştiu dacă pe acolo găseşti cărţi. Ţi-aş trimite ceva, dar pe poştă nu se poate încă. Pe dată ceva fi posibil, o să fac să-ţi parvină. Dintre prietenii de la Bucureşti mi-e dor de Ţuţea. L-ai mai văzut?”

“Absurdul mă lămureşte în privinţa aceasta : nu există un mîine. Iată, de acum înainte, raţiunea libertăţii mele profunde. Voi face aici două comparaţii. Misticii află mai întîi o libertate în dăruirea de sine. Nimicindu-se întru Dumnezeul lor, urmîndu-i poruncile, devin la rîndul lor, în adîncul inimii, liberi. În sclavia liber consimţită, ei află o independenţă profundă. Dar ce înseamnă această libertate? Putem spune mai cu seamă că se simt liberi faţă de ei înşişi şi nu atît liberi, cît, mai ales, liberaţi. Tot astfel, întors cu totul înspre moarte (considerată aici drept absurditatea cea mai evidentă), omul absurd se simte eliberat de tot ceea ce nu este atenţie pasionată care cristalizează în el. El gustă o anumită libertate faţă de regulile comune. Vedem aici că temele iniţiale ale filosofiei existenţialiste îşi păstrează întreaga valoare. Trezirea la conştiinţă, evadarea din somnul cotidian reprezintă primele demersuri ale libertăţii absurde. Vizată însă este învăţătura existenţialistă şi, odată cu ea, acel salt spiritual care, în fond, se sustrage conştiinţei. Tot astfel (e a doua mea comparaţie), sclavii din antichitate nu-şi aparţineau. Dar ei cunoşteau libertatea de a nu se simţi responsabili. Şi moartea are mîini patriciene care strivesc, dar care eliberează. În faptul de a te pierde în această certitudine fără margini, de a te simţi îndeajuns de străin de propria ta viaţă ca s-o poţi spori şi străbate fără miopia amantului există principiul unei eliberări. Această nouă independenţă are un sfirşit, ca orice libertate de acţiune. Nu emite un cec pentru eternitate. Dar înlocuieşte iluziile libertăţii, care se opreau toate în faţa morţii. Divina disponibilitate a condamnatului la moarte în faţa căruia se deschid porţile închisorii într-o anume zi în zori, indiferenţa sa de necrezut faţă de toate, în afară de flacăra pură a vieţii, moartea şi absurdul sunt aici, e lesne de văzut, principiile singurei libertăţi raţionale: aceea pe care o inimă omenească o poate simţi şi trăi! Iată a doua consecinţă. Omul absurd întrevede astfel un univers fierbinte şi îngheţat, transparent şi limitat, în care nimic nu-i cu putinţă dar totul este dat, după care urmează prăbuşirea şi neantul. El poate atunci hotărî să accepte a trăi într-un asemenea univers şi să-şi tragă de aici puterea, refuzul de a spera şi mărturia încăpăţînată a unei vieţi fără consolare.”

“Apriori şi inversînd termenii problemei, după cum omul se sinucide sau nu se sinucide, s-ar părea ca nu există decît două soluţii filosofice: a spune da sau nu. Dar ar fi prea frumos să fie aşa. Căci trebuie să ţinem seama şi de aceia care, fără să ajungă la vreo concluzie, se întreabă neîncetat. Aici, abia dacă fac o ironie: e vorba de majoritatea oamenilor. Văd, de asemenea, că cei ce răspund nu, acţionează ca şi cum ar gîndi da. De fapt, dacă accept criteriul nietzschean, aceştia gindesc, într-un fel sau altul, da. Dimpotrivă, se întîmplă adesea ca cei ce se sinucid să fi crezut într-un sens al vieţii. Asemenea contradicţii sunt constante. Se poate chiar spune că nu sunt nicăieri mai vii decît în această chestiune în care, dimpotrivă, logica pare atît de necesară. A compara teoriile filosofice şi comportarea celor ce le profesează a devenit un loc comun. Dar trebuie totuşi să arătam că dintre gînditorii care au refuzat un sens vieţii, niciunul, în afară de Kirilov, care aparţine literaturii, de Peregrinqs, care se naşte din legendă , şi de Jules Lequier, care ţine de ipoteză, nu a mers cu logica pînă la a refuza această viaţă. Se citează adesea, în derîdere, numele lui Schopenhauer, care făcea elogiul sinuciderii în faţa unei mese îmbelşugate. Nu-i nimic de rîs în asta. Modul acesta de a nu lua tragicul în serios nu-i chiar atît de grav, dar el îl defineşte pînă la urmă pe om.”

“Heidegger priveşte cu răceală condiţia umană şi afirmă că această existenţă este umilită. Singura realitate este «grija», care se regăseşte pe toată scara fiinţelor. Pentru omul pierdut în lume şi printre divertismentele ei, această grijă este o frică scurtă si trecătoare. Dar, de îndată ce frica aceasta capătă conştiinţă de sine, ea devine spaimă, climat perpetuu al omului lucid, «în care existenţa se regăseşte». Acest profesor de filosofie scrie fără să tremure şi în limbajul cel mai abstract cu putinţă: «Caracterul finit si limitat al existenţei umane este mai primordial decît omul însuşi». Se ocupă de Kant, dar numai pentru a stabili caracterul mărginit al «raţiunii pure». Analizele sale îl duc la concluzia că «lumea nu-i mai poate oferi nimic omului înspăimîntat». «Grija» îi pare a depăşi prin adevărul ei categoriile raţionamentului, încît nu se gîndeşte decît la ea şi nu vorbeşte decît despre ea. Îi enumeră înfăţişările: plictiseala, cînd omul banal încearcă să o niveleze în el însuşi şi să o înăbuşe; groaza, cînd spiritul contemplă moartea. Nici el nu desparte conştiinţa de absurd. Conştiinţa morţii este chemarea grijii şi «existenţa îşi adresează atunci sieşi un apel prin intermediul conştiinţei». Ea este însăşi vocea spaimei, implorînd existenţa «să se întoarcă ea însăşi din anonimatul în care s-a pierdut». Heidegger ne spune că nu trebuie să dormim şi că, dimpotrivă, trebuie să veghem pînă la capăt. El stă în mijlocul acestei lumi absurde, arătîndu-ne caracterul ei pieritor şi căutîndu-şi drumul printre ruine.”