“Căci în faţa lui Dumnezeu nu se pune atît problema libertăţii cît problema răului. E cunoscută alternativa: sau nu suntem liberi, şi Dumnezeu cel atotputernic este responsabil pentru răul din lume, sau suntem liberi şi responsabili, dar atunci Dumnezeu nu mai este atotputernic. Toate subtilităţile unor şcoli de gîndire n-au schimbat cîtuşi de puţin caracterul definitiv al acestui paradox.”

“Mă întorc, astfel, la Şestov. Un comentator citează din el cîteva cuvinte care merită tot interesul: «Singura ieşire adevărată, spune Şestov, se află tocmai acolo unde nu există ieşire pentru judecata omenească. Altminteri, de ce am avea nevoie de Dumnezeu? Omul nu se întoarce către Dumnezeu decît pentru a obţine imposibilul. Cît priveşte posibilul, oamenii îi pot face singuri faţă.» Dacă există o filosofie şestoviană, atunci pot fără îndoială afirma că ea se află în întregime rezumată astfel. Căci atunci cînd, ajuns la capătul analizelor sale pasionante, Şestov descoperă absurditatea fundamentală a oricărei existenţe, el nu spune: «Iată absurdul», ci: «Iată-1 pe Dumnezeu: trebuie să ne lăsăm în voia Lui, chiar dacă El nu corespunde niciuneia din categoriile noastre raţionale». Pentru ca nicio confuzie să nu mai fie cu putinţă, filosoful rus insinuează chiar că acest Dumnezeu este poate plin de ură si vrednic de ură, incomprehensibil şi contradictoriu, dar că el îşi afirmă cu atît mai mult puterea cu cît chipul Lui este mâi hîd. Măreţia Sa stă tocmai în inconsecvenţa sa. Dovada existenţei sale este tocmai inumanitatea Sa. Trebuie să facem saltul în El şi, prin aceasta, să ne eliberăm de iluziile raţiunii. Astfel, pentru Şestov, acceptarea absurdului este contemporană cu însuşi absurdul. A-l constata înseamnă a-1 accepta şi tot efortul logic al gîndirii sale constă în a-1 pune în evidenţă pentru a face astfel să ţîşnească speranţa imensă pe care o aduce cu sine.”

“Voi alege doar oameni care nu tind decît să se epuizeze sau despre care am conştiinţa că se epuizează. Atît şi nimic mai mult. Nu vreau să vorbesc pentru moment decît de o lume în care gîndurile, ca şi vieţile, n-au viitor. Tot ceea ce-l face pe om să muncească si să se zbuciume se foloseşte de speranţă. Singura gîndire care nu minte este, aşadar, gîndirea sterilă. In lumea absurdă, valoarea unei noţiuni sau a unei vieţi se măsoară după gradul ei de sterilitate.”

“Absurdul mă lămureşte în privinţa aceasta : nu există un mîine. Iată, de acum înainte, raţiunea libertăţii mele profunde. Voi face aici două comparaţii. Misticii află mai întîi o libertate în dăruirea de sine. Nimicindu-se întru Dumnezeul lor, urmîndu-i poruncile, devin la rîndul lor, în adîncul inimii, liberi. În sclavia liber consimţită, ei află o independenţă profundă. Dar ce înseamnă această libertate? Putem spune mai cu seamă că se simt liberi faţă de ei înşişi şi nu atît liberi, cît, mai ales, liberaţi. Tot astfel, întors cu totul înspre moarte (considerată aici drept absurditatea cea mai evidentă), omul absurd se simte eliberat de tot ceea ce nu este atenţie pasionată care cristalizează în el. El gustă o anumită libertate faţă de regulile comune. Vedem aici că temele iniţiale ale filosofiei existenţialiste îşi păstrează întreaga valoare. Trezirea la conştiinţă, evadarea din somnul cotidian reprezintă primele demersuri ale libertăţii absurde. Vizată însă este învăţătura existenţialistă şi, odată cu ea, acel salt spiritual care, în fond, se sustrage conştiinţei. Tot astfel (e a doua mea comparaţie), sclavii din antichitate nu-şi aparţineau. Dar ei cunoşteau libertatea de a nu se simţi responsabili. Şi moartea are mîini patriciene care strivesc, dar care eliberează. În faptul de a te pierde în această certitudine fără margini, de a te simţi îndeajuns de străin de propria ta viaţă ca s-o poţi spori şi străbate fără miopia amantului există principiul unei eliberări. Această nouă independenţă are un sfirşit, ca orice libertate de acţiune. Nu emite un cec pentru eternitate. Dar înlocuieşte iluziile libertăţii, care se opreau toate în faţa morţii. Divina disponibilitate a condamnatului la moarte în faţa căruia se deschid porţile închisorii într-o anume zi în zori, indiferenţa sa de necrezut faţă de toate, în afară de flacăra pură a vieţii, moartea şi absurdul sunt aici, e lesne de văzut, principiile singurei libertăţi raţionale: aceea pe care o inimă omenească o poate simţi şi trăi! Iată a doua consecinţă. Omul absurd întrevede astfel un univers fierbinte şi îngheţat, transparent şi limitat, în care nimic nu-i cu putinţă dar totul este dat, după care urmează prăbuşirea şi neantul. El poate atunci hotărî să accepte a trăi într-un asemenea univers şi să-şi tragă de aici puterea, refuzul de a spera şi mărturia încăpăţînată a unei vieţi fără consolare.”

“Nu, spune cuceritorul, să nu credeţi că, iubind acţiunea, a trebuit să mă dezvăţ să gîndesc. Dimpotrivă, pot de minune să definesc lucrul în care cred. Căci cred în el cu tărie şi îl văd în mod sigur şi limpede. Să vă îndoiţi de cei ce spun: «Ştiu lucrul ăsta atît de bine, încît mi-e cu neputinţă să-l exprim»; căci dacă nu pot s-o facă, înseamnă că nu-l ştiu sau că, din lene, s-au oprit la învelişul lui.”

“Heidegger priveşte cu răceală condiţia umană şi afirmă că această existenţă este umilită. Singura realitate este «grija», care se regăseşte pe toată scara fiinţelor. Pentru omul pierdut în lume şi printre divertismentele ei, această grijă este o frică scurtă si trecătoare. Dar, de îndată ce frica aceasta capătă conştiinţă de sine, ea devine spaimă, climat perpetuu al omului lucid, «în care existenţa se regăseşte». Acest profesor de filosofie scrie fără să tremure şi în limbajul cel mai abstract cu putinţă: «Caracterul finit si limitat al existenţei umane este mai primordial decît omul însuşi». Se ocupă de Kant, dar numai pentru a stabili caracterul mărginit al «raţiunii pure». Analizele sale îl duc la concluzia că «lumea nu-i mai poate oferi nimic omului înspăimîntat». «Grija» îi pare a depăşi prin adevărul ei categoriile raţionamentului, încît nu se gîndeşte decît la ea şi nu vorbeşte decît despre ea. Îi enumeră înfăţişările: plictiseala, cînd omul banal încearcă să o niveleze în el însuşi şi să o înăbuşe; groaza, cînd spiritul contemplă moartea. Nici el nu desparte conştiinţa de absurd. Conştiinţa morţii este chemarea grijii şi «existenţa îşi adresează atunci sieşi un apel prin intermediul conştiinţei». Ea este însăşi vocea spaimei, implorînd existenţa «să se întoarcă ea însăşi din anonimatul în care s-a pierdut». Heidegger ne spune că nu trebuie să dormim şi că, dimpotrivă, trebuie să veghem pînă la capăt. El stă în mijlocul acestei lumi absurde, arătîndu-ne caracterul ei pieritor şi căutîndu-şi drumul printre ruine.”

“Apriori şi inversînd termenii problemei, după cum omul se sinucide sau nu se sinucide, s-ar părea ca nu există decît două soluţii filosofice: a spune da sau nu. Dar ar fi prea frumos să fie aşa. Căci trebuie să ţinem seama şi de aceia care, fără să ajungă la vreo concluzie, se întreabă neîncetat. Aici, abia dacă fac o ironie: e vorba de majoritatea oamenilor. Văd, de asemenea, că cei ce răspund nu, acţionează ca şi cum ar gîndi da. De fapt, dacă accept criteriul nietzschean, aceştia gindesc, într-un fel sau altul, da. Dimpotrivă, se întîmplă adesea ca cei ce se sinucid să fi crezut într-un sens al vieţii. Asemenea contradicţii sunt constante. Se poate chiar spune că nu sunt nicăieri mai vii decît în această chestiune în care, dimpotrivă, logica pare atît de necesară. A compara teoriile filosofice şi comportarea celor ce le profesează a devenit un loc comun. Dar trebuie totuşi să arătam că dintre gînditorii care au refuzat un sens vieţii, niciunul, în afară de Kirilov, care aparţine literaturii, de Peregrinqs, care se naşte din legendă , şi de Jules Lequier, care ţine de ipoteză, nu a mers cu logica pînă la a refuza această viaţă. Se citează adesea, în derîdere, numele lui Schopenhauer, care făcea elogiul sinuciderii în faţa unei mese îmbelşugate. Nu-i nimic de rîs în asta. Modul acesta de a nu lua tragicul în serios nu-i chiar atît de grav, dar el îl defineşte pînă la urmă pe om.”