“Doarme. Şi-a încheiat socotelile cu lumea asta. De-acum încolo totul îi va fi uşor. Va trece doar de la un somn plin de imagini la un somn fără vise. Şi ceea ce pentru toţi ceilalţi înseamnă o smulgere îngrozitoare nu va fi pentru el decît un somn nesfîrşit.”

“Nu există decît o problemă filosofică cu adevărat impor­tantă : sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea. Aces­tea sînt doar jocuri; dar mai întîi trebuie să răspunzi. Şi dacă e adevărat, după cum susţine Nietzsche, că un filosof, pentru a fi vrednic de stimă, trebuie să dea primul exemplul, înţele­gem cît de important este răspunsul, de vreme ce el va pre­cede gestul definitiv. Iată nişte evidenţe sensibile inimii, dar pe care trebuie să le adîncim pentru câ mintea noastră să le vadă limpede.”

“La capătul a toate, se află moartea. Noi ştim asta. Ştim şi că o dată cu ea se termină totul. Iată de ce acele cimitire răspîndite în întreaga Europă şi care-i obsedează pe unii dintre noi sînt atît de urîte. Nu înfrumuseţezi decît ceea ce iubeşti, iar moartea ne face silă şi ne oboseşte. Ea trebuie, de asemenea, cucerită. Ultimul Carrara, prizonier în Padova pustiită de ciumă, asediată de veneţieni, străbătea urlînd sălile palatului său deşert, chemînd diavolul şi cerîndu-i moartea. Era un mod de a o depăşi. Şi tot un semn de curaj propriu Occidentului este acela de a fi dat un chip atît de înspăimîntător locurilor unde moartea se crede cinstită. În universul revoltatului, moartea glorifică injustiţia. Ea este supremul abuz.”

“Ajung, în sfîrşit, la moarte şi la sentimentul nostru în legătură cu ea. E un subiect despre care totul a fost spus şi e decent să ne ferim de patetic. Totuşi, nu ne vom putea niciodată mira îndeajuns de faptul că toată lumea trăieşte ca şi cum nimeni «n-ar şti». Aceasta pentru că în realitate nu există o experienţă a morţii. În sensul propriu, experimentat e doar ceea ce a fost trăit şi a devenit conştient. In cazul de faţă, abia dacă se poate vorbi de experienţa morţii celorlalţi. E un succedaneu, o închipuire a spiritului, de care nu sîntem niciodată pe de-a-ntregul convinşi. Această convenţie melancolică nu poate fi convingătoare. Spaima vine în realitate din aspectul matematic al evenimentului. Timpul ne înspăimîntă tocmai pentru că el face demonstraţia; soluţia nu vine decît după aceea. Toate frazele frumoase despre suflet vor primi aici, cel puţin pentru o vreme, dovada matematică a contrariului lor. Din trupul inert pe care o palmă nu mai lasă nicio urmă, sufletul a dispărut. Acest aspect definitiv şi elementar al aventurii formează conţinutul sentimentului absurdului, în lumina mortală a acestui destin apare inutilitatea. Nicio morală şi niciun efort nu pot fi justificate apriori în faţa matematicilor sîngeroase sub al căror semn stă condiţia noastră.”

“Kierkegaard poate să strige, prevenindu-ne: «Dacă omul n-ar avea o conştiinţă eternă, dacă, în adîncul a toate, n-ar exista decît o putere sălbatică şi clocotitoare dînd naştere, în vîrtejul unor întunecate patimi, tuturor lucrurilor, celor măreţe şi celor neînsemnate, dacă sub lucruri s-ar ascunde hăul fără fund pe care nimic nu-1 poate umple, ce-ar fi viaţa altceva decît disperare?» Acest strigăt nu-1 va putea opri din drum pe omul absurd. A căuta ceea ce e adevărat nu înseamnă a căuta ceea ce ai dori să găseşti. Dacă, pentru a scăpa de întrebarea înspăimîntată : «Ce-i oare viaţa?», trebuie, ca şi măgarul, să te hrăneşti cu trandafirii iluziei, spiritul absurd, decît să se resemneze la minciună, preferă să adopte fără să ezite răspunsul lui Kierkegaard: «disperare».”

“Trebuie să dăm totul la o parte şi sâ atacăm făţiş adevărata problemă. Oamenii se sinucid pentru că viaţa nu merită să fie trăită, iată, fără îndoială, un adevăr — nefecund totuşi, pentru că e un truism. Dar această insultă adusă existenţei, această dezminţire ce i se dă vine oare din faptul că existenţa n-are nici un sens? Cere absurditatea ei sa i te sustragi, prin speranţă sau prin sinucidere? Iată ce trebuie să scoatem la lumină, să urmărim şi să ilustrăm, înlăturînd tot restul. Obligă oare absurdul la moarte? Iată problema ce trebuie discutată înaintea oricărei alteia, în afara tuturor metodelor de gîndire şi a jocurilor spiritului dezinteresat. Nuanţele, contradicţiile, psihologia pe care un spirit «obiectiv» ştie să le introducă în orice problemă nu-şi au locul în această căutare şi în această pasiune. Aici e nevoie doar de o gîndire logică. Lucrul nu-i simplu. E uşor să fii logic. Dar e aproape imposibil să fii logic pînă la capăt. Oamenii care mor pe propria lor mînă urmează astfel pînă la capăt drumul indicat de sentimentul lor.”

“Trezire, tramvai, patru ore de birou sau de uzină, masă, tramvai, patru ore de muncă, masă, somn; şi luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, în acelaşi ritm — iată un drum pe care îl urmăm cu uşurinţă aproape tot timpul. Dar într-o zi ne pomenim întrebându-ne «pentru ce?» şi totul începe o data cu această oboseală uimită; «începe», iată lucrul important. Oboseala se află la capătul faptelor unei vieţi maşinale, dar ea inaugurează în acelaşi timp mişcarea conştiinţei. Ea o trezeşte şi provoacă urmarea. Urmarea, adică întoarcerea inconştientă în lanţ sau trezirea definitivă. După trezire vine, cu timpul, consecinţa ei: sinuciderea sau vindecarea.”