“Kierkegaard poate să strige, prevenindu-ne: «Dacă omul n-ar avea o conştiinţă eternă, dacă, în adîncul a toate, n-ar exista decît o putere sălbatică şi clocotitoare dînd naştere, în vîrtejul unor întunecate patimi, tuturor lucrurilor, celor măreţe şi celor neînsemnate, dacă sub lucruri s-ar ascunde hăul fără fund pe care nimic nu-1 poate umple, ce-ar fi viaţa altceva decît disperare?» Acest strigăt nu-1 va putea opri din drum pe omul absurd. A căuta ceea ce e adevărat nu înseamnă a căuta ceea ce ai dori să găseşti. Dacă, pentru a scăpa de întrebarea înspăimîntată : «Ce-i oare viaţa?», trebuie, ca şi măgarul, să te hrăneşti cu trandafirii iluziei, spiritul absurd, decît să se resemneze la minciună, preferă să adopte fără să ezite răspunsul lui Kierkegaard: «disperare».”

“Naştere şi lanţ sîrit sinonime. Sa vezi lumina zilei înseamnă să vezi cătuşe...Dacă am putea dormi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, am regăsi cu repeziciune marasmul primordial, beatitudinea lîncezelii fără cusur de dinaintea Facerii — visul oricărei conştiinţe excedate de sine.Să nu te naşti este, fără doar şi poate, cea mai bună formulă care există. Ea nu e, din nefericire, la îndemînanimănui. Nimeni n-a iubit mai mult ca mine această lume şi, cu toate acestea, dacă mi-ar fi fost oferită pe tavă, chiar copilaş fi exclamat: „Prea tîrziu, prea tîrziu!"Ce aveţi, ce s-a îndmplat ? — N-am nimic, n-am nimic, am făcut o săritură în afara destinului meu, şi nu mai ştiuacum spre ce să mă întorc, spre ce să fug...”

“Nu vreau să cred că suferinţele sanctifică şi că înfrângerile sunt necesare. De ce ar trebui să ne apropiem de adevăr numai plini de răni? De ce ar trebui să fim sfâşiaţi de un vultur ca să avem curaj? Oare fericirea nu e aptă să ne înveţe ceea ce ne învaţă suferinţa? Nu există un drum spre artă şi spre noi înşine care să nu treacă prin infern? Nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut pământul şi iadul, scria Goethe. Dar îl putem cita liniştiţi? Trebuie să ne temem de fericire, dacă vrem să atingem înălţimile din noi?”

“Păcatul tău este că vrei să trăieşti moartea aici, pe pământ, continuă Irina ca şi cum nu l-ar fi auzit. Dar pe pământ omul e dator să trăiască numai viaţa. Moartea lui adevărată o va trăi în Cer. Dacă încearcă să trăiască moartea pe pământ, păcătuieşte şi se mistuieşte în deznădejde. Şi atunci, nici nu trăieşte cu adevărat, nici nu moare. E ca un fel de strigoi.”

“Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nicio explicare şi nicio justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în niciun caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. De ce omului i s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?”

“Numai în unilateralitate există tragedie, numai un om care se aruncă într-o direcţie până la capăt, fără spirit critic, beat de fiorurile propriei lui izolări, numai acela poate îndura ceea ce înţelegerea altora niciodată nu va atinge. Şi pentru ce atâta înţelegere? Este atât de comod să înţelegi totul, încat oamenilor acestora să nu le acordăm nici măcar dispreţul. Să ai curajul fanatic de a înfrunta irezolvabilul şi să violezi, într-o furie oarbă, ireparabilul, să fii atât de absurd, încât gândurile tale să danseze într-un desfrâu, să se înalţe ca focuri în depărtate întunecimi. Cât risc este într-un gând — este altă întrebare pentru adâncimea acelui gând. Ori murim pe gândurile noastre, ori renunţăm la a mai gândi. Dacă, a gândi nu este un sacrificiu, atunci pentru ce să mai gândim? Numai întrebările grele, irezolvabile şi ultime, să ne fie întrebările noastre. La celelalte răspund profesorii; căci de aceea sunt plătiţi. Dacă viaţa, suferinţa, moartea, destinul sau boala şi-ar găsi o soluţie, sau dacă le-am epuiza în înţelegere, ar mai avea rost să mai gândim?”