“Kierkegaard poate să strige, prevenindu-ne: «Dacă omul n-ar avea o conştiinţă eternă, dacă, în adîncul a toate, n-ar exista decît o putere sălbatică şi clocotitoare dînd naştere, în vîrtejul unor întunecate patimi, tuturor lucrurilor, celor măreţe şi celor neînsemnate, dacă sub lucruri s-ar ascunde hăul fără fund pe care nimic nu-1 poate umple, ce-ar fi viaţa altceva decît disperare?» Acest strigăt nu-1 va putea opri din drum pe omul absurd. A căuta ceea ce e adevărat nu înseamnă a căuta ceea ce ai dori să găseşti. Dacă, pentru a scăpa de întrebarea înspăimîntată : «Ce-i oare viaţa?», trebuie, ca şi măgarul, să te hrăneşti cu trandafirii iluziei, spiritul absurd, decît să se resemneze la minciună, preferă să adopte fără să ezite răspunsul lui Kierkegaard: «disperare».”

“Nu există decît o problemă filosofică cu adevărat impor­tantă : sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea. Aces­tea sînt doar jocuri; dar mai întîi trebuie să răspunzi. Şi dacă e adevărat, după cum susţine Nietzsche, că un filosof, pentru a fi vrednic de stimă, trebuie să dea primul exemplul, înţele­gem cît de important este răspunsul, de vreme ce el va pre­cede gestul definitiv. Iată nişte evidenţe sensibile inimii, dar pe care trebuie să le adîncim pentru câ mintea noastră să le vadă limpede.”

“Apriori şi inversînd termenii problemei, după cum omul se sinucide sau nu se sinucide, s-ar părea ca nu există decît două soluţii filosofice: a spune da sau nu. Dar ar fi prea frumos să fie aşa. Căci trebuie să ţinem seama şi de aceia care, fără să ajungă la vreo concluzie, se întreabă neîncetat. Aici, abia dacă fac o ironie: e vorba de majoritatea oamenilor. Văd, de asemenea, că cei ce răspund nu, acţionează ca şi cum ar gîndi da. De fapt, dacă accept criteriul nietzschean, aceştia gindesc, într-un fel sau altul, da. Dimpotrivă, se întîmplă adesea ca cei ce se sinucid să fi crezut într-un sens al vieţii. Asemenea contradicţii sunt constante. Se poate chiar spune că nu sunt nicăieri mai vii decît în această chestiune în care, dimpotrivă, logica pare atît de necesară. A compara teoriile filosofice şi comportarea celor ce le profesează a devenit un loc comun. Dar trebuie totuşi să arătam că dintre gînditorii care au refuzat un sens vieţii, niciunul, în afară de Kirilov, care aparţine literaturii, de Peregrinqs, care se naşte din legendă , şi de Jules Lequier, care ţine de ipoteză, nu a mers cu logica pînă la a refuza această viaţă. Se citează adesea, în derîdere, numele lui Schopenhauer, care făcea elogiul sinuciderii în faţa unei mese îmbelşugate. Nu-i nimic de rîs în asta. Modul acesta de a nu lua tragicul în serios nu-i chiar atît de grav, dar el îl defineşte pînă la urmă pe om.”

“Am înţeles atunci că un om care n-ar fi trăit decît o singură zi ar putea, fără greutate, să trăiască o sută de ani în închisoare. Ar avea destule amintiri ca să nu se plictisească. Într-un sens, acesta era un avantaj.”

“Naştere şi lanţ sîrit sinonime. Sa vezi lumina zilei înseamnă să vezi cătuşe...Dacă am putea dormi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, am regăsi cu repeziciune marasmul primordial, beatitudinea lîncezelii fără cusur de dinaintea Facerii — visul oricărei conştiinţe excedate de sine.Să nu te naşti este, fără doar şi poate, cea mai bună formulă care există. Ea nu e, din nefericire, la îndemînanimănui. Nimeni n-a iubit mai mult ca mine această lume şi, cu toate acestea, dacă mi-ar fi fost oferită pe tavă, chiar copilaş fi exclamat: „Prea tîrziu, prea tîrziu!"Ce aveţi, ce s-a îndmplat ? — N-am nimic, n-am nimic, am făcut o săritură în afara destinului meu, şi nu mai ştiuacum spre ce să mă întorc, spre ce să fug...”

“Nu vreau să cred că suferinţele sanctifică şi că înfrângerile sunt necesare. De ce ar trebui să ne apropiem de adevăr numai plini de răni? De ce ar trebui să fim sfâşiaţi de un vultur ca să avem curaj? Oare fericirea nu e aptă să ne înveţe ceea ce ne învaţă suferinţa? Nu există un drum spre artă şi spre noi înşine care să nu treacă prin infern? Nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut pământul şi iadul, scria Goethe. Dar îl putem cita liniştiţi? Trebuie să ne temem de fericire, dacă vrem să atingem înălţimile din noi?”

“Păcatul tău este că vrei să trăieşti moartea aici, pe pământ, continuă Irina ca şi cum nu l-ar fi auzit. Dar pe pământ omul e dator să trăiască numai viaţa. Moartea lui adevărată o va trăi în Cer. Dacă încearcă să trăiască moartea pe pământ, păcătuieşte şi se mistuieşte în deznădejde. Şi atunci, nici nu trăieşte cu adevărat, nici nu moare. E ca un fel de strigoi.”