“Trezire, tramvai, patru ore de birou sau de uzină, masă, tramvai, patru ore de muncă, masă, somn; şi luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, în acelaşi ritm — iată un drum pe care îl urmăm cu uşurinţă aproape tot timpul. Dar într-o zi ne pomenim întrebându-ne «pentru ce?» şi totul începe o data cu această oboseală uimită; «începe», iată lucrul important. Oboseala se află la capătul faptelor unei vieţi maşinale, dar ea inaugurează în acelaşi timp mişcarea conştiinţei. Ea o trezeşte şi provoacă urmarea. Urmarea, adică întoarcerea inconştientă în lanţ sau trezirea definitivă. După trezire vine, cu timpul, consecinţa ei: sinuciderea sau vindecarea.”

“Viaţa şi visele sunt filele uneia şi aceleiaşi cărţi. Lectura ei coerentă înseamnă viaţa reală. Dar de fiecare dată, după ce s-a-ncheiat ora (ziua) destinată citirii şi a venit vremea repausului, adesea mai răsfoim plictisiţi câte-o carte, deschizând-o la o pagină sau alta, în dezordine şi incoerent; de multe ori este vorba despre o pagină deja citită sau una încă necunoscută, dar e-ntotdeauna din aceeaşi carte. E-adevărat, o filă citită separat n-are nici o legătură cu lectura integrală şi consecventă, însă astfel ea nu este cu mult mai prejos decât aceasta dacă ne gândim că, în ansamblul ei, şi o lectură consecventă începe şi se termină tot pe nepregătite şi, prin urmare, poate fi privită doar ca o singură pagină mai mare.”

“Absurdul mă lămureşte în privinţa aceasta : nu există un mîine. Iată, de acum înainte, raţiunea libertăţii mele profunde. Voi face aici două comparaţii. Misticii află mai întîi o libertate în dăruirea de sine. Nimicindu-se întru Dumnezeul lor, urmîndu-i poruncile, devin la rîndul lor, în adîncul inimii, liberi. În sclavia liber consimţită, ei află o independenţă profundă. Dar ce înseamnă această libertate? Putem spune mai cu seamă că se simt liberi faţă de ei înşişi şi nu atît liberi, cît, mai ales, liberaţi. Tot astfel, întors cu totul înspre moarte (considerată aici drept absurditatea cea mai evidentă), omul absurd se simte eliberat de tot ceea ce nu este atenţie pasionată care cristalizează în el. El gustă o anumită libertate faţă de regulile comune. Vedem aici că temele iniţiale ale filosofiei existenţialiste îşi păstrează întreaga valoare. Trezirea la conştiinţă, evadarea din somnul cotidian reprezintă primele demersuri ale libertăţii absurde. Vizată însă este învăţătura existenţialistă şi, odată cu ea, acel salt spiritual care, în fond, se sustrage conştiinţei. Tot astfel (e a doua mea comparaţie), sclavii din antichitate nu-şi aparţineau. Dar ei cunoşteau libertatea de a nu se simţi responsabili. Şi moartea are mîini patriciene care strivesc, dar care eliberează. În faptul de a te pierde în această certitudine fără margini, de a te simţi îndeajuns de străin de propria ta viaţă ca s-o poţi spori şi străbate fără miopia amantului există principiul unei eliberări. Această nouă independenţă are un sfirşit, ca orice libertate de acţiune. Nu emite un cec pentru eternitate. Dar înlocuieşte iluziile libertăţii, care se opreau toate în faţa morţii. Divina disponibilitate a condamnatului la moarte în faţa căruia se deschid porţile închisorii într-o anume zi în zori, indiferenţa sa de necrezut faţă de toate, în afară de flacăra pură a vieţii, moartea şi absurdul sunt aici, e lesne de văzut, principiile singurei libertăţi raţionale: aceea pe care o inimă omenească o poate simţi şi trăi! Iată a doua consecinţă. Omul absurd întrevede astfel un univers fierbinte şi îngheţat, transparent şi limitat, în care nimic nu-i cu putinţă dar totul este dat, după care urmează prăbuşirea şi neantul. El poate atunci hotărî să accepte a trăi într-un asemenea univers şi să-şi tragă de aici puterea, refuzul de a spera şi mărturia încăpăţînată a unei vieţi fără consolare.”

“Cum aş vrea ca, într-o zi, toţi oamenii cu ocupaţii sau cu misiuni, căsătoriţi sau nu, tineri şi bătrîni, femei şi bărbaţi, serioşi sau superficiali, trişti sau veseli, să părăsească locuinţa şi birourile lor şi, renunţînd la orice fel de datorii şi obligaţii, să iasă în stradă şi să nu mai voiască să facă nimic. Toată această lume îndobitocită, care munceşte fără nici un sens sau se iluzionează cu aportul personal la binele umanităţii, care lucrează pentrugeneraţii viitoare sub impulsul celei mai sinistre amăgeli, ar trăi în astfel de momentecapitale o răzbunare pentru toată mediocritatea unei vieţi nule şi sterile, pentru toată irosireacare n-a avut nimic din excelenţa marilor transfigurări.”

“La unsprezece ani primisem în dar, de la Tilly, soţia unchiului Ionel, prima mea agendă. Nu-mi însemnam în ea programe sau proiecte, ci mici întâmplări trecute, boli, note căpătate la şcoală, vacanţe. Pe filele ei învăţam ce este timpul, felul în care el ne fură viaţa, dar şi felul în care memoria noastră o poate însuma: însemnările erau mărturia unei bătălii pierdute în realitate, dar câştigate în înţelegere.”

“La capătul a toate, se află moartea. Noi ştim asta. Ştim şi că o dată cu ea se termină totul. Iată de ce acele cimitire răspîndite în întreaga Europă şi care-i obsedează pe unii dintre noi sînt atît de urîte. Nu înfrumuseţezi decît ceea ce iubeşti, iar moartea ne face silă şi ne oboseşte. Ea trebuie, de asemenea, cucerită. Ultimul Carrara, prizonier în Padova pustiită de ciumă, asediată de veneţieni, străbătea urlînd sălile palatului său deşert, chemînd diavolul şi cerîndu-i moartea. Era un mod de a o depăşi. Şi tot un semn de curaj propriu Occidentului este acela de a fi dat un chip atît de înspăimîntător locurilor unde moartea se crede cinstită. În universul revoltatului, moartea glorifică injustiţia. Ea este supremul abuz.”