“ (...) mărţişorul face plăcere tuturor: femeilor, care primesc omagiile, ca şi bărbaţilor, care le aduc. Este un joc in copilareala caruia ne odihnim putin cu totii, este ca inganarea unui canticel de copii, al carui sens s-a pierdut de mult, dar a carui repetare mai trezeste in sufletele noastre ermetice ecouri. (...) mărţişorul este o aluzie nostalgică, şi tocmai de aceea glumeaţă, la o adolescenţă pe care ne place să ne-o imaginăm mult mai frumoasă decât a fost ea vreodată. ”

“Greşeala pe care o face fiecare dintre noi este că se gândeşte prea mult la micile lui înfrângeri, la dorinţele lui personale şi prea puţin la acest miracol care e viaţa, la obligaţia pe care o avem faţă de ea, obligaţia de a o face mai frumoasă, mai bună...”

“PENTRU CEI MAI SINGURI — Mă adresez vouă, tuturor celor care cunoaşteţi până unde poate merge singurătatea omului, până unde tristeţea de a fi poate să întunece viaţa şi tremurul fiinţei, să zguduie lumea aceasta. Şi mă adresez mai puţin pentru a afla ceea ce trăiesc şi eu, cât pentru a ne uni singurătăţile. Fraţi întru clipe de deznădejde, de tristeţe ascunsă şi de lacrimi nevărsate, ne uneşte pe toţi aceeaşi fugă nebună de viaţă, aceeaşi groază de a trăi, aceeaşi timiditate a nebuniei noastre. Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate şi am uitat să trăim, gândind prea mult viaţa. Oare toată singurătatea noastră să nu ne fi dus decât la moarte şi toate dezamăgirile, numai la renunţare? De ce nimicul să ne fie moartea? Am gândit prea mult pe noi înşine pentru ca viaţa să nu ne fi pedepsit şi am iubit prea mult moartea pentru a mai putea vorbi de iubire. Nu-i viaţă decât unde este un continuu început; iar noi n-am făcut decât să sfârşim viaţa în fiecare clipă, şi ce este toată fiinţa noastră decât un etern sfârşit? Nouă, celor mai singuri, celor cu viaţa alături de noi, cine ne va da speranţa de a uita să murim?”

“Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nicio explicare şi nicio justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în niciun caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. De ce omului i s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?”

“N-are rost să gândeşti asupra morţii, decât pen-tru a o seca, pentru a o face exterioară. Atât de departe să te fi afundat în ea, că misterul ei să-ţi devină o semnificaţie indiferentă, infinitul ei inexpresiv, veşnicia ei fadă. Fă din scârba de moarte o diminuare a morţii şi din frica de ea, un avânt absurd. Fugi de înţelepciune; căci nu există decât o înţelepciune a morţii. Şi cu cât cineva este mai înţelept, cu atât priveşte viaţa mai mult prin prisma morţii. Aruncă moartea la marginile tale, ca să mori cu acestea, şi nu cu tine. Adoră viaţa pentru infinitul motivelor care n-o susţin şi dezgustăte de moarte până la nemurire.”

“Viaţa şi visele sunt filele uneia şi aceleiaşi cărţi. Lectura ei coerentă înseamnă viaţa reală. Dar de fiecare dată, după ce s-a-ncheiat ora (ziua) destinată citirii şi a venit vremea repausului, adesea mai răsfoim plictisiţi câte-o carte, deschizând-o la o pagină sau alta, în dezordine şi incoerent; de multe ori este vorba despre o pagină deja citită sau una încă necunoscută, dar e-ntotdeauna din aceeaşi carte. E-adevărat, o filă citită separat n-are nici o legătură cu lectura integrală şi consecventă, însă astfel ea nu este cu mult mai prejos decât aceasta dacă ne gândim că, în ansamblul ei, şi o lectură consecventă începe şi se termină tot pe nepregătite şi, prin urmare, poate fi privită doar ca o singură pagină mai mare.”