“Îmi dau seama că o etapă din ea s-a încheiat definitiv: perioada fără griji și necazuri a anilor de școală nu se mai întoarce niciodată. Nici măcar n-o regret, am depășit stadiul ăsta, nu pot să fac doar tâmpenii, o părticică din mine își păstrează mereu gravitatea.”

“Îmi dădeam seama, încă o dată, că nu mă pot sprijini pe altcineva, că numai muncind cu o voință de fier pot rămâne tare ca o stâncă în fața furtunii, că nu am dreptul să mă risipesc, să-mi irosesc timpul și nici să mă grăbesc să mă mărit.”

“Îmi zisese într-o zi: "Nu, domnule, eu nu mă tem de moarte. Vină cînd va dori. Uşa e deschisă, nu trebuie nici măcar să bată. E destul s-o împingă şi să-mi spună: «Bună ziua, domnule»... asta-i singura condiţie pe care i-o pun, să mi se adreseze politicos... «am venit să vă poftesc cu mine». Poate că tot din politeţe o voi întreba «unde?», fără să aştept un răspuns, deoarece ştiu că n-ar avea ce să-mi răspundă. După care formalităţile ar fi încheiate şi m-aş pregăti de călătorie, iertîndu-i pe toţi, uitîndu-i şi lăsîndu-i şi pe ei să mă uite"...”

“Cuvintele sunt poduri de legătură, poduri ce leagă și unifică și, de aceea, într-o biografie alcătuită din cuvinte, totul e foarte bine ordonat, logic si coerent. Dar viața nu-i făcută din cuvinte de legătuă. Ceea ce există sunt doar întâmplările, iar întâmplările nu fac decât să ne îndepărteze unii de alții. O împrejurare urmeaza alteia, și nu ne mai întâlnim niciodată.”

“(Oh, Dumnezeule, sora mea care are legătură cu mine este o din aia - o ciudată, o lipsă, una căreia nu poți să i-o tragi, o sub-dezvoltată și care nici măcar nu merită să fie făcută ilegală.)”

“Nici măcar groaza că vom suporta-o nu ne dezmorţeşte. Unii dau o interpretare: preferăm să nu ne gândim. N-au dreptate. Nu renunţăm la gândul ei din stoicism sau din laşitate mascată, ci din incapacitatea de a o gusta. A gusta moartea (cu spaimă sau cu delicii, în orice caz a fi impregnat de ea) este un talent special, şi oamenii talentaţi sunt rari. De aceea vedem atâtea înmormântări, şi nu facem nicio reflexie, după cum vedem atâtea apusuri de soare, şi nu le observăm. Facem doar o socoteală de tarabă: “s-ar putea să mai trăim, deoarece sunt oameni mai bătrâni ca noi”. Şi ne punem din nou la micile noastre treburi zilnice. Amânăm cu uşurinţă pe anul viitor un plan mai neobişnuit, fără de nicio grabă ne sorbim cafeaua şi ne facem siesta, şi nici în momentul când, în sfârşit, facem pasul sacru, nu ne tulburăm, căci suntem mediocri şi atunci.”