“Dar viitorul este cu atât mai misterios cu cât suntem mai convinşi că-l putem construi noi înşine. El are culori pestriţe şi schimbătoare, ca pasărea paradisului. Măsura în care-l putem modela este o problemă de libertate, iar astăzi, în faţa micului număr de ani care-mi mai stau în faţă, îmi spun că libertatea şi sensul pe care i-l dăm se află totdeauna în centrul vieţii noastre.”

“Nu putem fi în relații de pace cu alţii pentru că nu suntem în relaţii de pace cu noi înşine, şi nu putem fi în relaţii de pace cu noi înşine pentru că nu avem pace cu Dumnezeu.”

“Surâsul său era foarte inocent, dulce, l-am putea numi, şi totuşi de o profundă melancolie. Melancolia în vârsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o existenţă — cum sunt multe la noi — fără de speranţă şi afară de aceea determinat prin naştere la nepozitivism. În introducerea acestor şiruri am surprins unele din cugetările care-l preocupau în genere — şi c-un asemenea cap omul nu ajunge departe — şi mai cu seamă cel sărac — şi Dionis era un băiet sărac. Prin natura sa predispusă, el devenea şi mai sărac. Era tânăr — poate nici optsprezece ani — cu atât mai rău... ce viaţă-l aşteaptă pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur... şi această libertate de alegere în elementele de cultura îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare. Lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet — e minune oare că pentru el visul era o viaţă şi viaţa un vis? Era minune că devenea superstiţios? Adesa îşi închipuise el însuşi cât de trişti, cât de lungi, cât de monotoni vor trece anii vieţii lui — o frunză pe apă.”

“Fiecare epocă îşi are felul ei propriu de adorabilă naivitate pe care celelalte secole i-o invidiază: - şi cât de multă naivitate respectabilă, puerilă şi infinit de prostească se află în această credinţă a savantului în superioritatea sa, în buna-credinţă a toleranţei sale, în siguranţa neştiutoare şi candidă cu care îl tratează instinctiv pe omul religios ca pe un tip mediocru şi inferior, pe care el l-a întrecut, l-a ocolit, l-a depăşit, - el, micul spiriduş arogant, plebeul sprinten şi harnic, meşteşugarul intelectual şi manual al „ideilor“, al „ideilor moderne“!”

“Absurdul mă lămureşte în privinţa aceasta : nu există un mîine. Iată, de acum înainte, raţiunea libertăţii mele profunde. Voi face aici două comparaţii. Misticii află mai întîi o libertate în dăruirea de sine. Nimicindu-se întru Dumnezeul lor, urmîndu-i poruncile, devin la rîndul lor, în adîncul inimii, liberi. În sclavia liber consimţită, ei află o independenţă profundă. Dar ce înseamnă această libertate? Putem spune mai cu seamă că se simt liberi faţă de ei înşişi şi nu atît liberi, cît, mai ales, liberaţi. Tot astfel, întors cu totul înspre moarte (considerată aici drept absurditatea cea mai evidentă), omul absurd se simte eliberat de tot ceea ce nu este atenţie pasionată care cristalizează în el. El gustă o anumită libertate faţă de regulile comune. Vedem aici că temele iniţiale ale filosofiei existenţialiste îşi păstrează întreaga valoare. Trezirea la conştiinţă, evadarea din somnul cotidian reprezintă primele demersuri ale libertăţii absurde. Vizată însă este învăţătura existenţialistă şi, odată cu ea, acel salt spiritual care, în fond, se sustrage conştiinţei. Tot astfel (e a doua mea comparaţie), sclavii din antichitate nu-şi aparţineau. Dar ei cunoşteau libertatea de a nu se simţi responsabili. Şi moartea are mîini patriciene care strivesc, dar care eliberează. În faptul de a te pierde în această certitudine fără margini, de a te simţi îndeajuns de străin de propria ta viaţă ca s-o poţi spori şi străbate fără miopia amantului există principiul unei eliberări. Această nouă independenţă are un sfirşit, ca orice libertate de acţiune. Nu emite un cec pentru eternitate. Dar înlocuieşte iluziile libertăţii, care se opreau toate în faţa morţii. Divina disponibilitate a condamnatului la moarte în faţa căruia se deschid porţile închisorii într-o anume zi în zori, indiferenţa sa de necrezut faţă de toate, în afară de flacăra pură a vieţii, moartea şi absurdul sunt aici, e lesne de văzut, principiile singurei libertăţi raţionale: aceea pe care o inimă omenească o poate simţi şi trăi! Iată a doua consecinţă. Omul absurd întrevede astfel un univers fierbinte şi îngheţat, transparent şi limitat, în care nimic nu-i cu putinţă dar totul este dat, după care urmează prăbuşirea şi neantul. El poate atunci hotărî să accepte a trăi într-un asemenea univers şi să-şi tragă de aici puterea, refuzul de a spera şi mărturia încăpăţînată a unei vieţi fără consolare.”

“De unde derivă adâncimea iubirii, dacă nu din negaţia cunoaşterii? Ceea ce în cunoaştere e plat, iubire devine absolut. Orice cunoaştere obiectivă e plată; e o punere în relaţii prin care obiectele îşi pierd valoarea. Cunoaştem un lucru pentru a-l face ca pe celelalte; cu cât cunoaştem mai mult, cu atât realitatea devine mai comună, mai vulgară şi mai plată, deoarece cunoaşterea nu salvează niciodată nimic, ci distruge progresiv în fiinţă. Există, în orice cunoaştere obiectivă, care consideră lucrurile din afară, le încadrează în legi şi le pune în relaţii, care înţelege totul şi încearcă să explice totul, o tendinţă distructivă, iar când pornirea spre cunoaştere devine pasiune, ea nu este decât o formă de autodistrugere. Iubim în măsura în care negăm cunoaşterea, în măsura în care ne putem abandona absolut unei valori, făcând-o şi pe aceasta absolută. Şi dacă nu ne-am iubi decât dorinţa noastră de iubire sau iubirea noastră, în acest avânt nu este mai puţină negaţie a cunoaşterii. Cunoaştem cu adevărat numai în momentele când nu vibrăm intern, când nu ardem, când nu ne putem ridica la un înalt nivel psihic. Diferenţa aceasta de nivel psihic între cunoaştere şi iubire ne indică suficient pentru ce ele nu pot vieţui niciodată împreună. Când iubeşti o fiinţă, momentele de reală cunoaştere sunt extrem de rare; apariţia lor se datoreşte unui minus de iubire. Când ajungi uneori să-ţi dai seama din afară, cu o perspectivă obiectivă, că femeia care-ţi şerpuieşte ca o obsesie întreaga ta fiinţă, care a crescut organic în tine, seamănă cu oricare alta ca adâncime sufletească, sau când înţelegi că zâmbetul ei nu e unic, ci perfect reversibil, când o poţi încadra în rândul celorlalte şi găseşti explicaţii generale pentru reacţiile ei individuale, atunci cunoaşterea a suplinit dureros elanurile iubirii. Iubirea este o fugă de adevăr. Şi iubim cu adevărat numai când nu vrem adevărul. Iubirea împotriva adevărului, iată o luptă pentru viaţă, pentru propriile extazuri şi pentru propriile greşeli. Pe fiinţa ce o iubim o cunoaştem cu adevărat numai după ce n-o mai iubim, când am devenit lucizi, clari, seci şi goi. Şi în iubire nu putem cunoaşte, fiindcă persoana ce o iubim actualizează, numai, un potenţial lăuntric de iubire. Realitatea primordială şi efectivă este iubirea din noi. Pentru aceasta iubim. Iubesc iubirea din mine, iubesc iubirea mea. Femeia este pretextul indispensabil care-mi aduce într-un ritm intens pulsaţiile timide ale iubirii. Nu poate exista o iubire pur subiectivă. Dar, între abandonarea în experienţa voluptuoasă a iubirii ca stare pură şi abandonarea în culmile unei alte fiinţe, întâia este cea primordială. Iubim o femeie fiindcă ne este scumpă iubirea noastră. Singurătatea sexelor şi lupta sălbatică între bărbat şi femeie îşi au izvorul in această interioritate a iubirii. Căci în iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm de voluptăţile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, cu cât distanţa de persoana iubită este mai mare. Prezenţa ei fizică face din sentimentul nostru ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată, încât ceea ce este în noi cu adevărat trăire erotică pură, elan subiectiv, ne pare a veni din afară, desprinzându-se din prezenţa fizică a persoanei iubite. Numai iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului, numai aceasta se prezintă ca stare pură. Atunci ai priză directă pe adânca ei interioritate, atunci trăieşti iubirea ca iubire, adâncindu-te în zvâcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptuos, care face suferinţele fluide, le topeşte ca într-o iluzie.”