“Uneori, îmi aduc aminte, pe vremea când o făceam pe craiul, părăseam o femeie din cauza unei pete pe ciorap, din cauza unui cuvânt stupid...și acum iert orice: mestecatul, ..., lipsa de îngrijire, discuțiile lungi despre oul pe care l-a mâncat. Și eu iert astea aproape inconștient, fără a-mi silui voința, de parca greșelile Sașei sunt ale mele, iar multe dintre cele care odinioară mă chinuiau, mă fac acum să mă înduioșez sau să cad în extaz.Motivul acestei iertări complete se află în iubirea mea pentru Sașa, dar unde sunt motivele iubirii înseși, asta nu mai știu...”

“De câte ori auzea de o femeie care și-a lăsat bărbatul pentru altul, mama-ntreba: <> Problema pentru mine n-ar fi să mă despart de cineva. De când m-am desparțit de tine, consider bărbații posibili din viața mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanță. O excursie, o vacanță pot fi frumoase, de neuitat, dar nu sunt un stâlp pe care să-ți sprijini existența.”

“Așadar, cine sunt eu? Cel din testele de personalitate? Dar ele nu fac decât să mă decupeze în diapozitive subțiri. În momente diferite, după ele, am personalități diferite. Interiorul nostru nu e însă un album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc: faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.”

“Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu, maică, mi l-ai adus aproape.”

“Acuşi o să izbucnească în hohote de plâns, o să mă sărute pe frunte şi o să-mi mângâie părul: „Iartă-mă, te rog, n-am ştiut. Dar în viaţa asta nu sunt numai dureri!”

“Suflet pătat de dor, acum pierdut, fără motor, în pustiu și nu știu în cuști separate, imense, cât mai durează să fie separate, și șterse ca să ne găsim. Ca să ne găsim - umbra unui copac, urma pierdută-n zare, turma se luptă tare să găsească, dar sunt emoții ca scut, cu spini, deci lasă să rănească. Teme-te de gemete, căci când buze gemene încearcă să semene, nu depun efort și le pun, le port. Pui...Buze, pe-obraji,Mă lași îmiplinit.Buze, pe frunte,Treci lași, prin nimic.Buze pe gât,Pe plămân - fericit.Dar nu și buze peBuze. Rămân neumbrit.”