“Dulapul a fost făcut exact acum o sută de ani. Ce spui? Am putea să-i serbăm jubileul! Fără îndoială, e un lucru neînsufletit, totusi, oricum ar fi, e un dulap de cărti. (…) (Pipãind dulapul.) Dulap scump si stimat! Salut existenta ta, care de o sutã de ani e destinatã idealului luminos al binelui si dreptãtii! Chemarea ta tãcutã pentru o muncã rodnicã n-a slãbit de-alungul unui veac întreg, susþinînd (printre lacrimi) în familia noastrã, din tatã în fiu, curajul si credina generatiilor într-un viitor mai bun, crescîndu-ne în spiritul idealurilor de bine si ale constiinþei sociale...”

“Noi filozofãm doar, ne plîngem de plictisealã si bem vodcã. Vezi, e atît de limpede cã pentru a începe sã trãiesti cu adevãrat trebuie mai întîi sã-þi rãscumperi trecutul, sã isprãveºti cu el! Si nu poþi sã-l rãscumperi decît prin suferinþã, printr-o muncã uriasã si neîntreruptã!”

“În tristete, totul are doua fete. Nu poti fi nici în iad si nici în rai, nici în viata si nici în moarte, nici fericit si nici nefericit.Un plîns fara lacrimi, un echivoc fara sfîrsit. Caci nu te izgoneste ea în aceeasi masura din aceasta lume, ca si din cealalta?Esti trist de totdeauna, nu de acum. Si acest totdeauna e toata lumea înainte de nasterea ta. Nu-i tristetea amintirea vremii în care n-am fost?”

“Am înţeles atunci că un om care n-ar fi trăit decît o singură zi ar putea, fără greutate, să trăiască o sută de ani în închisoare. Ar avea destule amintiri ca să nu se plictisească. Într-un sens, acesta era un avantaj.”

“Varia se teme sã nu ne îndrãgostim unul de altul si se þine toatã ziua de noi. Cu mintea ei strîmtã, ea nu poate înþelege cã noi suntem mai presus de dragoste, cã nãzuim sã ne ridicãm peste tot ce e meschin si trecãtor, peste tot ceea ce ne împiedicã sã fim liberi si fericiþi. Iatã adevãratul înþeles si þelul vieþii noastre: înainte! Nimic nu ne va opri sã ne urmãm calea spre steaua ce strãluceste aprinsã în depãrtare. Inainte, deci! Sã nu rãmîneti în urmã, prieteni...”

“Învesmântate în acest sentiment al extazului, arzând de o adânca semnificatie divina si filozofica, viziunile lui Hildegard au contribuit la îndrumarea ei catre o viata închinata sfinteniei si misticismului. Sunt un exemplu unic pentru felul în care un eveniment fiziologic, banal, neplacut sau lipsit de sens pentru majoritatea oamenilor, poate deveni, Într-o constiinta privilegiata, substratul unei supreme inspiratii extatice. Pentru a gasi o paralela potrivita, trebuie sa ne întoarcem la Dostoievski, care traia uneori aure epileptice extatice carora le acorda o semnificatie importanta: Exista momente, care nu dureaza decât cinci sau sase secunde, când simti prezenta armoniei vesnice [...] un lucru formidabil e limpezimea teribila cu care se manifesta si încântarea de care te umplu. Daca aceasta stare ar tine mai mult de cinci secunde, sufletul n-ar putea-o îndura si ar trebui sa dispara. În decursul acestor cinci secunde traiesc o întreaga existenta omeneasca, iar pentru asta mi-as da viata fara sa-mi treaca prin minte ca platesc prea scump ...”

“Era fara îndoiala un paroxism, o unda de nebunie în furia ei, caci avea în joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am întâlnit niciodata la alta femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera întarâtata.”