“Varia se teme sã nu ne îndrãgostim unul de altul si se þine toatã ziua de noi. Cu mintea ei strîmtã, ea nu poate înþelege cã noi suntem mai presus de dragoste, cã nãzuim sã ne ridicãm peste tot ce e meschin si trecãtor, peste tot ceea ce ne împiedicã sã fim liberi si fericiþi. Iatã adevãratul înþeles si þelul vieþii noastre: înainte! Nimic nu ne va opri sã ne urmãm calea spre steaua ce strãluceste aprinsã în depãrtare. Inainte, deci! Sã nu rãmîneti în urmã, prieteni...”

“Noi filozofãm doar, ne plîngem de plictisealã si bem vodcã. Vezi, e atît de limpede cã pentru a începe sã trãiesti cu adevãrat trebuie mai întîi sã-þi rãscumperi trecutul, sã isprãveºti cu el! Si nu poþi sã-l rãscumperi decît prin suferinþã, printr-o muncã uriasã si neîntreruptã!”

“Cîteodatã, cînd nu pot s-adorm, mã gîndesc: «Doamne, tu ne-ai dat pãduri nesfîrsite, cîmpii cît vezi cu ochii, zãri fãrã de margini, si trãind în ele, ar fi trebuit sã fim si noi niste uriasi...»”

“Dã-mi, Doamne, ce n-am gîndit, sã mã mir ce m-a gãsit... Aşa şi cu mine. De îmbogãţit m-am îmbogãţit, am parale cu carul... Dar cînd stau sã chibzuiesc şi sã judec mai bine, tot ţãran am rãmas...”

“Cînd am ajuns sã frecventez slujbele, aveam sã constat cã biserica e plinã de oameni resentimentari, rãi și egoiști, dar care, pentru cã nu se fãceau vinovați de activitãți sexuale ilicite (de multe ori nu se fãceau vinovați de nicio activitate sexualã, fiindcã îi iertase Dumnezeu de astfel de probleme), erau considerați în regulã.”

“Nemultumiti, asa ne simtim in fond. Nemultumiti insa nu intocmai unui Cantemir, care venea cu tot Occidentul in el sa se aplece asupra neamului romanesc. Nemultumiti de ceea ce stim ca puteam fi si nu suntem inca. «Tot ce nu e profetie in Romania - spunea Emil Cioran - este un atentat impotriva Romaniei.» Nu se putea spune nimic mai aspru impotriva eternitatii romanesti.”

“Nici măcar groaza că vom suporta-o nu ne dezmorţeşte. Unii dau o interpretare: preferăm să nu ne gândim. N-au dreptate. Nu renunţăm la gândul ei din stoicism sau din laşitate mascată, ci din incapacitatea de a o gusta. A gusta moartea (cu spaimă sau cu delicii, în orice caz a fi impregnat de ea) este un talent special, şi oamenii talentaţi sunt rari. De aceea vedem atâtea înmormântări, şi nu facem nicio reflexie, după cum vedem atâtea apusuri de soare, şi nu le observăm. Facem doar o socoteală de tarabă: “s-ar putea să mai trăim, deoarece sunt oameni mai bătrâni ca noi”. Şi ne punem din nou la micile noastre treburi zilnice. Amânăm cu uşurinţă pe anul viitor un plan mai neobişnuit, fără de nicio grabă ne sorbim cafeaua şi ne facem siesta, şi nici în momentul când, în sfârşit, facem pasul sacru, nu ne tulburăm, căci suntem mediocri şi atunci.”