“Cu ce drept trag concluzii pentru viitor când eu nu ştiu nimic precis despre trecut? Sau pot fi sigur că eu, în momentul morţii, voi fi mai puţin mediocru? În orice caz, voi fi atât de curios să mă văd cum sunt, că sentimentele mele nu vor mai fi spontane. Cu tot gustul pentru adevărul pur, în momentul cel mai tragic voi fi artificial...”

“Nu putem fi în relații de pace cu alţii pentru că nu suntem în relaţii de pace cu noi înşine, şi nu putem fi în relaţii de pace cu noi înşine pentru că nu avem pace cu Dumnezeu.”

“Paris, 18 dec. 1957 Mamă dragă, Gîndurile mele merg spre voi toţi în momentul acesta de nesfîrşită durere. Aşa a voit soarta, ca să nu pot revedea pe tata şi să nu pot fi alături de voi în clipele marii despărţiri, întristarea mea ar fi insuportabilă dacă nu m-aş gîndi că pentru el e poate mai bine că a scăpat de amărăciunile vieţii, de umilinţe şi de boli, precum şi de toate suferinţele morale de care îmi vorbea în fiece scrisoare. Scrieţi-mi, pe dată ce veţi putea, cum s-a săvîrşit din viaţă şi dacă a trecut prin mari dureri fizice. De asemenea, unde a fost înmormîntat.”

“De tot ce se întâmplă în lume sunt şi eu vinovat. Pentru că nu sunt un om întreg, nu sunt o unitate armonioasă, sunt un ins dezaxat, fără centru. Probabil că mai sunt şi alţii, zeci de milioane, ca mine. Şi cum pentru societăţile moderne lumea înseamnă tot mai puţin Cosmos şi tot mai multă Istorie, îţi dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta interior în afară de noi. Cum am putea fi creatori în Istorie noi, câteva zeci de milioane de dezechilibraţi?”

“Am citit undeva, excelenţă, zise Apostol cu glasul de adineauri, că inima omului, în primele săptămâni ale vieţii embrionare, se află nu în piept, ci în cap, în mijlocul creierilor, şi că de-abia pe urmă coboară mai jos, despărţindu-se de creier pentru totdeauna... Ce minunat ar fi, excelenţă, dacă inima şi creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâşie inima!”

“Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nicio explicare şi nicio justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în niciun caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. De ce omului i s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?”