“Natura se amuza citeodata formind combinatii caraghioase. Sint unii care-ntr-una casca ochii la nimicuri si rid ca papagalii in fata unui simplu cintaret din cimpoi; iar altii au o infatisare asa de posomorita, incit nici macar n-ar suride auzind o gluma buna. Nu s-a spus adesea ca, in fond, spiritul cel mai limitat este cel mai fericit?”

“In fata marilor intrebari am spus si spunem inca adesea: «o fi», ca o conceptie romaneasca despre lume. «O fi» acesta nu are sens disjunctiv sau nu duce la o judecata disjunctiva: am sa vad eu daca este ori nu... El nu obliga la cercetare si nu face grupari in materialul intrebarii: e sau asa, sau asa. Nedumerirea e a cugetului, dar nu a sa e intrebarea si, in orice caz, nu el da raspunsul. Nedumerire este, dar lucrul se arata singur, daca e sa se arate. «Asa o fi? Te pomenesti ca este.» Te pomenesti, asa, de la lucru inspre tine. De aici toate acele «intelesuri» care sunt mai mult ale lucrului decat ale mintii.”

“In piata din fata garii am stat sa privesc un baiat. Si am admirat inca o data cum, in copilarie, timpul trecea incet, ca si cum ar fi fost incremenit. Un infinit se intinde intre Boboteaza care a trecut si aceea care va veni, iar aniversarile copiilor se succeda dupa atatea intamplari sau vise, incat urmatoarea pare la fel de departe pentru ei ca batranetea insasi ... asa cum orele copilariei sunt mai lungi, atunci cand imbatranesti orele se scurteaza, ca un astru care se invarte de fiecare data pe orbite tot mai mici, cu o viteza tot mai mare, la fel cum nici nu apuci sa te bucuri de cadouri, ca a si venit pe nesimtite o noua aniversare.”

“Dumnezeu,asa cum ne este El zugravit in crestinism,ma face sa ma gandesc la Xenofon-considerat de unii ca intemeietorul scolii eleate si cu,orice s-ar spune,un atat de clar ponuntat scepticism-,care spunea ca daca boii si caii si-ar zugravi zeii i-ar infatisa ca boii si caii cei mai alesi.Asa si oamenii,au inzestrat un om cu toate insusirile ce li se pareau lor mai grozave,fiecare din ele impinsa la perfectiune,si au zis:"asta e Dumnezeu".”

“Spaima profundă şi suspicioasă de scufundare într-un pesimism incurabil este cea care constrânge întregi secole să se tină cu dinţii de o interpretare religioasă a existentei: acea spaimă a instinctului care îşi închipuie că s-ar putea ajunge prea devreme în posesia adevărului, mai înainte ca omul să fi devenit îndeajuns de puternic, îndeajuns de dur, îndeajuns de artist... Considerată din acest punct de vedere, pietatea, "viaţa întru Dumnezeu“ ar apărea ca fiind cel din urmă şi cel mai rafinat produs al spaimei de adevăr, ca o divinizare şi o beţie artistică în faţa celei mai consecvente falsificări posibile, ca o vrere de răsturnare a adevărului, o vrere spre neadevăr cu orice preţ. Poate că nici n-a existat până acum vreun mijloc mai eficace pentru înfrumuseţarea omului ca pietatea însăşi: prin pietate omul se poate transfigura într-o asemenea măsură în artă şi superficie, în joc de culori, în bunătate, încât priveliştea pe care o oferă să nu mai provoace suferinţă.”

“Cel mai atractiv lucru din lume este fata pe care, instinctiv, o acoperim cu o panza. Cand ajunge si mai atragatoare, fascinanta chiar, o punem la doi metri sub pamant.”