“Eu cred că deocamdată zidurile astea frumoase, hainele oamenilor, zâmbetul şi glumele lor sunt în realitate un fel de feţe ale tăcerii. La aceştia, istoria, viaţa, tot ce vrei se află dincolo de ele.”

“E un mare miracol că n-am renunțat la toate speranțele mele, căci ele par absurde și irealizabile. Cu toate astea, eu țin la ele, fiindcă tot mai cred în bunătatea interioară a oamenilor.”

“De tot ce se întâmplă în lume sunt şi eu vinovat. Pentru că nu sunt un om întreg, nu sunt o unitate armonioasă, sunt un ins dezaxat, fără centru. Probabil că mai sunt şi alţii, zeci de milioane, ca mine. Şi cum pentru societăţile moderne lumea înseamnă tot mai puţin Cosmos şi tot mai multă Istorie, îţi dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta interior în afară de noi. Cum am putea fi creatori în Istorie noi, câteva zeci de milioane de dezechilibraţi?”

“Libertatea de a fi absurd stă la originea filozofiei. Şi poate că măsura, înţelepciunea, „mioriticul" — în sens nefilozofic — ne-au împiedicat pe noi, românii, să avem o filozofie mare. Oamenii aceştia de pe la noi sunt înţelepţi în materie de gîndire — unde trebuie ceva sminteală — şi sunt smintiţi în viaţă. Cuminţenia lor, pe care o mai numesc şi românească, asta e. Resemnare, seninătate, împăcare, în filozofie. Şi dincolo? Haos.”

“Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă.Dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă(cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc”

“Obiectele n-ar trebui să înduioşeze, pentru că ele n-au viaţă. Te serveşti de ele, le pui la loc, trăieşti în mijlocul lor: sunt utile, nimic mai mult. Dar pe mine mă înduioşează, e insuportabil. Mi-e frică să intru în contact cu ele, ca şi cum ar fi nişte animale vii. Acum înţeleg: îmi amintesc mai bine ce-am simţit zilele trecute, pe malul mării, cînd ţineam în mînă piatra aceea. Era un fel de scîrbă dulceagă. Ce neplăcut era! Venea de la piatră, sunt sigur, trecea din piatră în mîinile mele. Da, asta e, chiar asta: un fel de greaţă în mîini.”