“Când o lăsasem să treacă prima pe uşa cancelariei, îi văzusem bine picioarele. La dracu, le avea frumos sculptate!”

“Însă în ceea ce îi priveşte pe „prietenii cei buni“, mereu prea comozi şi care, tocmai ca prieteni, îşi închipuie că au dreptul la comoditate, faci bine dacă le avansezi un loc de joacă, o arenă a nepriceperii lor: vei avea astfel pricină de râs; - sau să-i înlături cu totul pe aceşti prieteni buni, - şi iar să râzi!”

“Cărăbuşii au o groază de picioare, dar când se răstoarnă pe spate nu mai pot să-şi revină, sunt ca şi pe lumea cealaltă. Poate ar trebui să aibă o parte din picioare pe spate. Să-şi distribuie mai raţional picioarele.”

“Siddhartha îşi dărui vestmântul unui brahman sărac de pe stradă. Nu mai avea pe el decât o bucată de pânză în jurul şoldurilor şi o pelerină dintr o bucată de stofă pământie. Nu mânca decât o dată pe zi, niciodată mâncare pregătită. Posti cincisprezece zile. Posti douăzeci şi opt de zile. Carnea de pe şolduri şi din obraji i se topi. Din ochii săi măriţi se revărsau flăcările unor vise fierbinţi, la degetele uscăţive îi crescură unghii lungi, pe bărbie îi crescu o barbă uscată, ţepoasă. Privirea îi îngheţa când în cale îi ieşeau femei; gura i se schimonosea de dispreţ când mergea printr un oraş cu oameni frumos îmbrăcaţi. Vedea cum negustorii făceau negoţ, cum bogătaşii se duceau la vânătoare, cum cei încercaţi de durere îşi plângeau morţii, cum se ofereau târfele, cum doctorii se îngrijeau de bolnavi, cum preoţii stabileau ziua semănatului, cum se iubeau îndrăgostiţii, cum mamele îşi alăptau pruncii – dar la toate acestea nu merita să priveşti nici măcar cu un singur ochi, totul era minciună, totul duhnea a minciună, totul voia să lase impresia unui sens anume, impresia de fericire şi de frumuseţe, pe când în fond totul nu era decât o nemărturisită descompunere. Lumea avea un gust amar. Viaţa era un chin.”

“Să identifici fericirea când se află la picioarele tale, să ai curajul şi hotărârea de a te apleca pentru a o lua în braţe... şi a o păstra. Asta-i inteligenţa inimii”

“Atunci când îţi vine gândul să te duci în lume (la vale) să o iei la deal, la pădure, căci acolo nu ai cu ce te sminti - "cu ce te sminteşte pe tine un copac sau o tufă?" - pe când în lume câte nu vezi şi auzi.”