“Şi totuşi, cât aş vrea, cât de tentată mă simt să închid ochii şi să păşesc în urma lui orbeşte, fără să-mi întorc privirile îndărăt!”

“JEAN: Ai văzut ce va să zică băutura: nu mai eşti stăpîn pe mişcările tale, nu mai ai forţă-n mîini, eşti ameţit, năuc. Iţi sapi singur groapa, prietene, te pierzi complet.BERENGER: Nu-mi place alcoolul cine ştie ce. Şi totuşi, dacă nu beau, nu merge. E ca şi cînd mi-ar fi frică - aşa că beau ca să-mi dispară frica.JEAN: Frică de ce?BERENGER: Nu prea ştiu bine de ce. Nu mă simt în largul meu în viaţă, printre oameni, şi-atunci trag cîte-un pahar. Asta mă calmează, mă face să uit.JEAN: Uiţi de tine.BERENGER: Sînt foarte obosit. Sînt obosit de ani şi ani de zile. Mi-e greu să-mi trag trupul pe propriile-mi picioare...JEAN: Asta-i neurastenie alcoolică. Melancolia băutorului de vin...BERENGER: Imi simt în fiecare secundă corpul ca şi cînd ar fi de plumb, sau mă simt ca şi cum aş căra mereu pe cineva în spate. Nu mă obişnuiesc cu mine însumi. Nu ştiu dacă eu sînt eu. Dar imediat ce beau ceva, greutatea dispare şi mă recunosc: devin eu însumi.”

“Ştiu că mă iubeşte mai mult decât orice pe lume şi e gata să mă urmeze la capătul pământului, cu atât mai mult, cu cât ştiinţa a demonstrat fără drept de apel că pământul e rotund. Ştiam tot. Absolut tot şi totuşi nu puteam pierde autobuzul.”

“Cred că dragostea ne ridică în proprii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti.”

“Laura mă trăgea îndărăt fără să-şi dea seama că drumul meu ducea înainte, spre împlinirea şi distrugerea mea totală. Cei care ne iubesc se încăpăţînează uneori să ne salveze, vrîndu-ne altfel decît suntem, fără să bănuiască o clipă că prin grija lor ne împing să devenim ingraţi. Am adormit cu hotărîrea de a mă feri de Laura.”

“Maitreyi continuă totuşi cu o simplitate care începu să mă cucerească. Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pămîntului. Îşi sprijini bine în iarbă pumnii purtînd inelul şi făgădui: ― Mă leg pe tine, pămîntule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pămînt, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mîna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dinţii zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape. ”