“Paradoxul evident pe care îl prezintă psihologia poporului român, acest paradox subtil, aproape imposibil de intuit din afară, face din noi unul dintre cele mai necunoscute, sau mai prost cunoscute , popoare ale Europei. Românii sunt poporul cel mai supus, cel mai de nerăsculat, nu pentru că se lasă dominaţi de ideile celor ce îi stăpânesc, dimpotrivă, pentru că nici o ideologie nu-i seduce, nici chiar revolta, care-i întotdeauna o ideologie. Faţă de tot ce i se spune (şi cu cât se încăpăţinează mai mult), el păstrează o distanţă ironică, din ce în ce mai refractară. Această impertiabilitate funciară la entuziasm şi fanatism îl face în acelaşi timp şi de necucerit, şi de nerevoltat. Şi asta pentru că, pe de o parte, orice revoltă presupune un elan mai mult sau mai puţin entuziast, fanatic, iar românul nu este nu numai capabil de fanatism, ci, mai mult, fanatismul îl repugnă şi – mai mult chiar – i se pare ridicol şi îi trezeşte hazul; pe de altă parte, pentru că teroarea care pare, văzută din afară, insuportabilă, ricoşează de realitate pe suprafaţa alunecoasă a ironiei populare, nereuşind să pătrundă în interior, nereuşind să realizete o presiune interioară pe măsura grozăviei ei istorice. Deci, revolta nu se produce, pentru că nu are condiiţii subiective (predispoziţie psihologică, dar nici obiective (impactul real asupra indivizilor). Astfel se ajunge la paradoxala situaţie în care un popor, care nu poate fi manipulat, poate totuşi fi guvernat cu uşurinţă. Libertatea interioară se transformă în condiţie şi chiar în unealta a supunerii exterioare.”

“Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă.Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele.Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac.Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc.Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă.Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno.Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles.Pentru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat.Pentru că au obsesia pentru subţirime a lui Giacometti.Pentru că se trag din fetiţe.Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare.Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă.Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor.Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi.Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi.Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie.Pentru că nu se masturbează.Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatură feminină.Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii.Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor.Pentru că le termină Cohen.Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie.Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe.Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit.Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat.Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate.Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune.Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri.Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie.Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke.Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame.Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor.Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează.Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale.Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva.Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.”

“O iubire terminată e o mahmureală groaznică,pe care te juri că n-o să mai faci asta vreodată pentru că nu mai ai putere-şi oricum,undeva,cândva,la un colţ de plajă,pe o alee sau pe toboganul nu mai ştiu cărei zile te aşteaptă un sac de iubire gata să ţi se spargă din nou în cap.”

“Cîtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii!Pentru a-şi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să lescuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numaideterminante organice, intime, care predestinează la sinucidere.Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ein-o pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motivde ordin raţional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale,rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni seopune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde căsinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus oricepîlpîire de viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţiisau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţinmortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntăastfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri.Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului săuinterior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pealţii îi afectează, pentru ca pe alţii să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideeaobsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît deputernică a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie avieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţi-a provocat decepţii. Ca atare ai dorit-o, aiaşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţi-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce sesinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi.În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, cidin cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Oricesinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai cautămotive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i căuta diverse feluri dejustificări, cînd n-o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea cares-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau lacele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de a-ţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încîtorice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd desinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza estepentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate defiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective,o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marilepasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci înmarile deficienţe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate testingi ca un fulger. N-am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei carepot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide.”

“De tot ce se întâmplă în lume sunt şi eu vinovat. Pentru că nu sunt un om întreg, nu sunt o unitate armonioasă, sunt un ins dezaxat, fără centru. Probabil că mai sunt şi alţii, zeci de milioane, ca mine. Şi cum pentru societăţile moderne lumea înseamnă tot mai puţin Cosmos şi tot mai multă Istorie, îţi dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta interior în afară de noi. Cum am putea fi creatori în Istorie noi, câteva zeci de milioane de dezechilibraţi?”

“Nu-mi place să trăiesc între lucruri scumpe, valoarea materială a obiectelor mă înspăimântă. Ideea că n-am voie să scap din mână paharul, că ar fi o nenorocire să ciobesc farfurioara, că e de neiertat să pătez covorul o consider un atentat la libertatea mea nu numai de mişcare, ci şi de gândire. Faptul de a purta o podoabă pe care nu trebuie să o pierd, de a avea o haină de care trebuie să am grijă, de a stăpâni ceva ce mi-ar putea fi furat mi se pare intolerabil. Pentru că orice dependenţă de materie mi se pare de nesuportat, pentru că orice posesie este o dependenţă. Îmi dau seama că ceea ce spun îmi poate atrage dispreţul unei întregi categorii de fini degustători ai frumuseţilor şi bunurilor lumii. Am auzit şi am citit de atâtea ori că, băut dintr-o cupă de cristal, vinul este altfel, încât îmi dau seama că e descalificant să mărturiseşti că de teama de a nu depinde de cupă poţi să renunţi şi la vin. Cu atât mai mult cu cât spaima de valoare devine implicit şi spaimă de frumuseţe, frumuseţea însăşi fiind, din cele mai vechi timpuri, convertibilă în valoare materială. Şi totuşi, nimic nu mi se pare mai firesc. Ofensiva lucrurilor este atât de puternică şi de violentă, încât nici o precauţie nu mi se pare exagerată pentru a rămâne dincolo de graniţele stăpânirii lor. Ceea ce poate fi considerat o lipsă de gust este astfel numai o intransigenţă puţin fanatică, ceea ce poate semăna unei exagerate simplităţi este, dimpotrivă, complicaţia unui spirit încăpăţânat şi neliniştit de fragilitatea libertăţii sale.”