“Şi eu, când sunt nelalocul meu, stau în clipă (aruncat în grabă) ca vârât în sac. Nu găsesc nici explicaţia pe care o caut disperat şi nici echilibrul după care mă chinuiesc cu îndârjire.”

“Așadar, cine sunt eu? Cel din testele de personalitate? Dar ele nu fac decât să mă decupeze în diapozitive subțiri. În momente diferite, după ele, am personalități diferite. Interiorul nostru nu e însă un album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc: faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.”

“Întreaga istorie îmi pare atît de nulă, încît mă mir cum de există oamenicare toată viaţa se ocupă numai cu trecutul.Ce interes mai pot avea cercetarea idealurilor altor epoci, credinţele oamenilor sau zvîrcolirile cîtorva indivizi sifilitici? Vor fi maricreaţiile oamenilor, dar pe mine nu mă interesează. Nu găsesc eu o împăcare mai mare în contemplaţia eternităţii? Nu om şi istorie, ci om şi eternitate, iată un raport valabil în lumea în care nu merită nici să respiri.”

“Nici măcar groaza că vom suporta-o nu ne dezmorţeşte. Unii dau o interpretare: preferăm să nu ne gândim. N-au dreptate. Nu renunţăm la gândul ei din stoicism sau din laşitate mascată, ci din incapacitatea de a o gusta. A gusta moartea (cu spaimă sau cu delicii, în orice caz a fi impregnat de ea) este un talent special, şi oamenii talentaţi sunt rari. De aceea vedem atâtea înmormântări, şi nu facem nicio reflexie, după cum vedem atâtea apusuri de soare, şi nu le observăm. Facem doar o socoteală de tarabă: “s-ar putea să mai trăim, deoarece sunt oameni mai bătrâni ca noi”. Şi ne punem din nou la micile noastre treburi zilnice. Amânăm cu uşurinţă pe anul viitor un plan mai neobişnuit, fără de nicio grabă ne sorbim cafeaua şi ne facem siesta, şi nici în momentul când, în sfârşit, facem pasul sacru, nu ne tulburăm, căci suntem mediocri şi atunci.”

“Henry Miller - "Primăvară neagră": "În clocotul și agitația orei de vîrf, eu stau și visez lîngă un aperitiv. Cerul e calm, norii nemișcați. Stau în punctul mort al traficului, împăcat cu tihna vieții noi ce se naște din putreziciunea din jur. Tălpile mele ating rădăcinile unui trup fără vîrstă pentru care nu am nici un nume. Comunic cu întregul pămînt. Iată-mă în chiar pîntecul vremii unde nimic nu-mi poate tulbura calmul. Încă un rătăcitor care a aflat patima propriei neliniști. Iată-mă pe stradă, compunîndu-mi cîntecul. Este cîntecul pe care l-am auzit în copilărie, cîntecul pe care l-am pierdut în lumea cea nouă și pe care nu l-aș mai fi regăsit dacă nu aș fi căzut ca o crenguță în oceanul timpului.”

“Când ne deschidemtu mie şi eu ţie,când ne scufundămtu în mine şi eu în tine,când ne pierdemtu în mine şi eu în tine,Abia atuncieu sunt euşi tu eşti tu.”