“Dragostea mea nu-i nici rătăcire, nici zigzag de încântare supremă și disperări fără fund. Iubesc cum respir: egal, iremediabil și pentru totdeauna...”

“A adormit buștean, cum dorm numai acei fericiți care nu suferă nici de hemoroizi, nici de purici și nici de vreo agerime prea mare a minții.”

“- Draga mea, te iubesc- Și pe mine?!?*- Draga mea, te iubesc- Și tu?!*- Draga mea, te iubesc- Excelent, se poartă!*- Draga mea, te iubesc- Mă zăpăcești.*- Draga mea, te iubesc- Vai, ce drăguț.*- Draga mea, te iubesc- Sper că nu am nici-o vină.*- Draga mea, te iubesc- Ei, toate ca toate, dar înțelege că azi e duminică.”

“A fost odată un tânăr prinț care credea în toate lucrurile, în afară de trei. Nu credea în prințese, nu credea în insule, nu credea în Dumnezeu. Împăratul, tatăl său, îi spusese că aceste lucruri nu există. Și cum nu erau nici prințese, nici insule și nici vreun semn al existenței lui Dumnezeu în împărăția tatălui său, tânărul prinț îi dădu crezare.”

“Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu, maică, mi l-ai adus aproape.”

“Cerul era înstelat. Din puzderia de luminițe care luceau, nu lipsea niciuna. Steaua Lisandrei căzuse fără să lase pe cer vreun semn, vreun gol, așa cum nici în aglomerația străzii nu se simțea lipsa unui om. Și totuși, în câte ascunzișuri de suflet și gând nu a rămas ca un ferment de dăruire, de generozitate, trecerea ei pe pământ!”