“Greşeala pe care o face fiecare dintre noi este că se gândeşte prea mult la micile lui înfrângeri, la dorinţele lui personale şi prea puţin la acest miracol care e viaţa, la obligaţia pe care o avem faţă de ea, obligaţia de a o face mai frumoasă, mai bună...”

“Camaraderia între un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminarie unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este de asemenea un mare cuvânt, cu majusculă, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare dintre ei o poartă altei persoane. Tovărăşiile acelea agreabile şi impure pe care le numim prietenii se rezumă de cele mai multe ori la vizite frecvente, la oarecare confidenţe şi la o caldă familiaritate. Mai sus nu răzbat.”

“ (...) mărţişorul face plăcere tuturor: femeilor, care primesc omagiile, ca şi bărbaţilor, care le aduc. Este un joc in copilareala caruia ne odihnim putin cu totii, este ca inganarea unui canticel de copii, al carui sens s-a pierdut de mult, dar a carui repetare mai trezeste in sufletele noastre ermetice ecouri. (...) mărţişorul este o aluzie nostalgică, şi tocmai de aceea glumeaţă, la o adolescenţă pe care ne place să ne-o imaginăm mult mai frumoasă decât a fost ea vreodată. ”

“Cât de puţin din ceea ce există în noi reuşim să transmitem prin vorbe şi cât de puţin din acest puţin este primit! Totuşi vorbim (iată!) mai departe, încredinţaţi că soarele raţiunii ne luminează sufletele... Altfel, ce ar deveni viaţa noastră dacă am vedea schimbul de cuvinte - aşa cum şi e!- ca pe o dificilă transfuzie? Doar în clipele de mare eşec ne încearcă o asemenea bănuială, pe care la prima ocazie avem din noi să o uităm... Doar după ce vom lăsa să se scurgă inutil toată sinceritatea bietului nostru suflet, iar celălalt nu se va arăta în stare să primească niciun cuvânt, vom întrezări, resemnaţi, ocultele legi la care ne predestinează omeneasca apropiere...”

“Paradoxul evident pe care îl prezintă psihologia poporului român, acest paradox subtil, aproape imposibil de intuit din afară, face din noi unul dintre cele mai necunoscute, sau mai prost cunoscute , popoare ale Europei. Românii sunt poporul cel mai supus, cel mai de nerăsculat, nu pentru că se lasă dominaţi de ideile celor ce îi stăpânesc, dimpotrivă, pentru că nici o ideologie nu-i seduce, nici chiar revolta, care-i întotdeauna o ideologie. Faţă de tot ce i se spune (şi cu cât se încăpăţinează mai mult), el păstrează o distanţă ironică, din ce în ce mai refractară. Această impertiabilitate funciară la entuziasm şi fanatism îl face în acelaşi timp şi de necucerit, şi de nerevoltat. Şi asta pentru că, pe de o parte, orice revoltă presupune un elan mai mult sau mai puţin entuziast, fanatic, iar românul nu este nu numai capabil de fanatism, ci, mai mult, fanatismul îl repugnă şi – mai mult chiar – i se pare ridicol şi îi trezeşte hazul; pe de altă parte, pentru că teroarea care pare, văzută din afară, insuportabilă, ricoşează de realitate pe suprafaţa alunecoasă a ironiei populare, nereuşind să pătrundă în interior, nereuşind să realizete o presiune interioară pe măsura grozăviei ei istorice. Deci, revolta nu se produce, pentru că nu are condiiţii subiective (predispoziţie psihologică, dar nici obiective (impactul real asupra indivizilor). Astfel se ajunge la paradoxala situaţie în care un popor, care nu poate fi manipulat, poate totuşi fi guvernat cu uşurinţă. Libertatea interioară se transformă în condiţie şi chiar în unealta a supunerii exterioare.”

“Libertatea de a fi absurd stă la originea filozofiei. Şi poate că măsura, înţelepciunea, „mioriticul" — în sens nefilozofic — ne-au împiedicat pe noi, românii, să avem o filozofie mare. Oamenii aceştia de pe la noi sunt înţelepţi în materie de gîndire — unde trebuie ceva sminteală — şi sunt smintiţi în viaţă. Cuminţenia lor, pe care o mai numesc şi românească, asta e. Resemnare, seninătate, împăcare, în filozofie. Şi dincolo? Haos.”