“M-am băgat în așternut, ghemuită, simțind parcă nevoia să ocup cât mai puțin loc pe lume. Era, vasăzică, urât și dincolo de pereții casei noastre, unde se vorbea numai de lipsa de bani, tata înjura, lampa fila... Da, e prea urâtă viața, prea nedreaptă... Dar moartea?”

“PENTRU CEI MAI SINGURI — Mă adresez vouă, tuturor celor care cunoaşteţi până unde poate merge singurătatea omului, până unde tristeţea de a fi poate să întunece viaţa şi tremurul fiinţei, să zguduie lumea aceasta. Şi mă adresez mai puţin pentru a afla ceea ce trăiesc şi eu, cât pentru a ne uni singurătăţile. Fraţi întru clipe de deznădejde, de tristeţe ascunsă şi de lacrimi nevărsate, ne uneşte pe toţi aceeaşi fugă nebună de viaţă, aceeaşi groază de a trăi, aceeaşi timiditate a nebuniei noastre. Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate şi am uitat să trăim, gândind prea mult viaţa. Oare toată singurătatea noastră să nu ne fi dus decât la moarte şi toate dezamăgirile, numai la renunţare? De ce nimicul să ne fie moartea? Am gândit prea mult pe noi înşine pentru ca viaţa să nu ne fi pedepsit şi am iubit prea mult moartea pentru a mai putea vorbi de iubire. Nu-i viaţă decât unde este un continuu început; iar noi n-am făcut decât să sfârşim viaţa în fiecare clipă, şi ce este toată fiinţa noastră decât un etern sfârşit? Nouă, celor mai singuri, celor cu viaţa alături de noi, cine ne va da speranţa de a uita să murim?”

“Dar la ce bun să-i numim duşmanii prieteni? Lucrul acesta e urât, şi cu atât mai urât cu cât e mai adevărat. Şi totuşi, acolo se află singurii profesori de morală pe care îi avem, iar fără ei, ce ne-am face?”

“În fiecare zi, ne batem jocDe păsări, de iubire şi de mare,Şi nu băgăm de seamă că, în loc,Rămâne un deşert de disperare.Ne amăgeşte lenea unui visPe care-l anulăm cu-o șovăire;Ne reculegem într-un cerc închisCe nu permite ochilor s-admire;Ne răsucim pe-un așternut posac,Însingurați în doi, din lașitate,Mințindu-ne cu guri care prefacÎn zgura sărutările uzate;Ne pomenim prea goi într-un târziu,Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,Ca să mai știm că dragostea există.În fiecare zi, ne batem jocDe păsări, de iubire şi de mare,Şi nu băgăm de seama că, în loc,Rămâne un deşert de disperare.”

“Aș fi vrut să fiu un copac sau să am puterea să las viața să-mi crească singură de undeva din burtă sau de sub coaste și să se răspândească apoi prin mâini și prin picioare,prin gât și prin fiecare fir de păr,în orice direcție ar fi vrut ea,ca un trandafir care se cațără pe o casă.Așa aș vrea să mă cațăr pe lume.”

“Mi-a povestit, mie, ca unui mare, frica lui. A zis căpe-acolo pe unde fusese dus, în Rusia, în lagăr, pe front, dinnou în lagăr în România, ca prizonier, apoi cu refugiul şibombardamentele, cunoscuse frica. Dar era numai frica lui.Că frica de moartea ta nu e cu adevărat frică - tot nudepinde de tine moartea ori nemoartea ta. Frica cea mare,adevărată, a zis tata, e cea pentru alţii: nevastă, copii. Ştii căde tine a depins să-i fereşti de pericol şi n-ai făcut-o. Fricacea mare nu e moartea ta, e viaţa pe care or s-o îndure ai tăi,din pricina ta.”