“- Nu se poate să nu te mai văd, Diana. - De ce? am întrebat, curioasă și ironică. - Nu știu... ești altfel. N-aș putea să-ți spun cum ești. Nu m-aș pricepe. Îmi placi cum nu mi-a mai plăcut nimeni. Ești singura fată lângă care nu mă plictisesc. Poate că te iubesc... nu știu. N-am mai iubit niciodată. Și nu vreau să folosesc cuvinte pe care nu le înțeleg. Am avut câteva întâlniri cu fete... Aș fi vrut să întâlnesc o femeie. Înțelegi? Tu ești și femeie, și fată, și fetiță... și copil...”

“Îmi dădeam seama, încă o dată, că nu mă pot sprijini pe altcineva, că numai muncind cu o voință de fier pot rămâne tare ca o stâncă în fața furtunii, că nu am dreptul să mă risipesc, să-mi irosesc timpul și nici să mă grăbesc să mă mărit.”

“- Dar ești atât de schimbată, că parcă mă tem... Mă tem să nu te înșel pe tine cu tine.”

“Nu e nevoie de mai mult ca să-ți dai seama de o întrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urâțenie a chipului pe care o observi stupefiat, sugestia că nu e nimic de spus și că trebuie să înțelegi exact ceea ce vezi și să nu-ți faci iluzii, asta e, altceva nu va mai fi, chiar dacă altădată a fost ceva.”

“Am alungat mereu,de când ai plecat,toate gândurile care mi-arătau piedicile care sunt,care vor fi,în calea noastră.Bucuria mea de a ști că exiști,că te gândești la mine,că am gândurile și scrisorile tale era încântătoare,mi-era necesară,mi-era suficientă.Și acum scrisoarea ta.Nu,dragul meu,cred că e mai bine să nu fim gravi,să nu așteptăm nimic,să mergem de mână în ploaie,în vânt,să fim fericiti că suntem o clipa împreună.”

“Ești asaltat din toate părțile, cu forțe infinit mai tari ca ale tale: lupți. Te înfrâng: le sfidezi. Ești pierdut:ataci.Râzi,îți ascuți dinții și cuțitul,întinerești.Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi și tu,fie chiar infinit mai puțin. Nu numai că nu deznădăjduiești, că nu te declari învins și răpus,dar și guști din plin bucuria rezistenței, a împotrivirii și încerci o senzație de năvalnică, dementă voioșie.”

“Cerul era înstelat. Din puzderia de luminițe care luceau, nu lipsea niciuna. Steaua Lisandrei căzuse fără să lase pe cer vreun semn, vreun gol, așa cum nici în aglomerația străzii nu se simțea lipsa unui om. Și totuși, în câte ascunzișuri de suflet și gând nu a rămas ca un ferment de dăruire, de generozitate, trecerea ei pe pământ!”