“...Sau poate că un ingredient al dragostei este compasiunea - cine ştie?”

“Ma intereseaza decupajul, ca in cazul fotografiei. De ce e fotografia arta? Pentru ca, din realitatea pe care o stim cu totii, se decupeaza o chestie semnificativa. Cam asta fac si eu, decupand bucati semnificative din realitate, pe care le asamblez in asa fel incat sa spuna ceea ce vreau eu. Fictionalizez, bineinteles, mai adaug si un sos, nu las bucatile de carne macra. Pe de o parte, feliile de realitate sunt trecute prin subiectivitatea mea, sunt repovestite. Dupa prelucrarea aceasta, le mai adaug si sosul care sa le faca apetisante din punct de vedere literar.”

“Cînd am ajuns sã frecventez slujbele, aveam sã constat cã biserica e plinã de oameni resentimentari, rãi și egoiști, dar care, pentru cã nu se fãceau vinovați de activitãți sexuale ilicite (de multe ori nu se fãceau vinovați de nicio activitate sexualã, fiindcã îi iertase Dumnezeu de astfel de probleme), erau considerați în regulã.”

“Amandoi erau tineri si din amandoi muscase pretimpuriu viata. Ii insemnase cu un tainic si abia cicatrizat stigmat. Poate de aceea cand privirile lor s-au intalnit, in sfarsit, li s-a parut ca se cautau dintotdeauna si ca s-au gasit.”

“-Mirările au să-ți treacă ! îl asigură domol Nicolae Apostol. Cu timpul au să-ți treacă, atunci când ai să înțelegi că drumul nostru prin viață nu-i scris, cu o linie dreaptă și neîntreruptă, într-o carte. E plin de ocoluri, de șovăieli, de opriri. De căderi, chiar. Unii au puterea să se ridice. Alții rămân acolo, căzuți. N-avem de ce-i osândi. Dreptul acesta nu-l avem. Cel mult îi putem plânge.[...]-Da ! repetă. Îi putem plânge, dar să nu întârziem prea mult jelindu-i. Viața e aspră. Nu-ți îngăduie să privești înapoi, nici ca să regreți, nici ca să osândești. Privești ca să aduni de acolo puteri vechi și să pornești mai hotărât înainte. Datoriile noastre înainte sînt, și sînt multe...”

“Compasiunea este principala, poate chiar unica lege a existenţei pentru întreaga umanitate.”

“Liniste Atâta linişte-i în jur de-mi pare că audcum se izbesc de geamuri razele de lună.În pieptmi s-a trezit un glas străinşi-un cântec cânta-n mine-un dorce nu-i al meu.Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme,cu sânge tânăr înca-n vine,cu patimi mari în sânge,cu soare viu în patimi,vin,vin sa-şi trăiasca mai departeîn noiviaţa netrăita.Atâta linişte-i în jur de-mi pare că audcum se izbesc de geamuri razele de lună.O, cine ştie - suflete,-n ce piept îţi vei cântaşi tu odată peste veacuripe coarde dulci de linişte,pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumatşi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? Cine ştie?(1919)”