“In ziua aceea, anul era batran de tot. Inconjurat de mustrarile si grosolaniile celor ce-l defaimau, isi urmase rabdator drumul, facadu-si constiincios datoria. Primavara, vara, toamna, iarna. Strabatuse crugul ce-i fusese harazit si acum isi culca ostenit capul, asteptand sa moara. Lipsit de nadejdi, de dorinte si de fericire, dar aducand altora multe bucurii, in ziua mortii sale el ii ruga pe oameni sa-si aduca aminte de zilele lui de truda si de ceasurile sale de suferinta si sa-l lase sa moara in pace.”

“Cu siguranta, nu-l ura. Nu, ura trecuse cu mult timp in urma si cam tot de atunci se nascuse senzatia de rusine pentru ca avusese fata de el un sentiment care s-ar fi putut numi astfel. Respetul fata de el, generat de credinta ca avea calitati de pret, desi cu greu acceptat la inceput, incetase de la un timp a-l mai considera in neconcordanta cu simtamintele ei, iar acum respectul acesta crescuse, se modificase, devenise un soi de prietenie, datorita marturiilor ce-i fusesera atat de favorabile si datorita luminii atat de bune in care se plasase in ziua aceea. [...] Il respecta, il stima, ii era recunoscatoare, ii dorea numai binele, ar fi vrut doar sa stie cat dorea el ca binele acela sa fie legat de ea si in ce masura ar fi fost spre fericirea amandurora sa-si foloseasca puterile, pe care-si imagina ca inca le mai are, pentru a-l face sa-si reinnoiasca cererea.”

“Oare nu e limpede, pentru toti in afara de mine, ca ma sfarsesc ? Si nu e vorba decat de saptamani, de zile ― poate chiar acum mor. A fost lumina si-acum e intuneric. Am fost aici si-acum plec acolo! Unde ?" Il trecura fiori, respiratia i se opri. Nu auzea decat bataile inimii. "N-am sa mai exist ― si-atunci ce-o sa fie? N-o sa fie nimic. Unde am sa fiu cand n-am sa mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau!" Se ridica din pat, vru sa aprinda lumanarea, bajbai cu mainile tremuratoare, scapa lumanarea si sfesnicul pe jos si cazu din nou in pat, pe perna. "De ce ? Totuna e, isi spuse, privind cu ochii deschisi in intuneric. Moartea. Da, moartea. Si nimeni din ei nu stie si nici nu vrea sa stie, si nu le e mila. Ei canta! (auzea ca din departare, de dupa usa, glasuri si refrene.) Lor le e totuna, dar si ei o sa moara. Natangii! Eu mai devreme, ei mai tarziu; dar si ei o sa pateasca la fel. Acum se veselesc. Dobitocii!”

“Adesea se gindea la discursul rostit de Dubcek la posturile de radio dupa intoarcerea sa de la Moscova. Nu-si mai amintea nimic din spuselel lui, dar ii mai rasuna si acum in ureche vocea aceea tremuratoare. Se gindea la soarta lui : niste soldati straini l-au arestat in propria sa tara, pe el, seful unui stat suveran, l-au ridicat, l-au tinut sechestrat timp de patru zile, undeva in muntii Ucrainei, l-au facut sa inteleaga ca va fi impuscat, asa cum fusese impuscat, cu doisprezece ani in urma, precursorul sau maghiar Imre Nagy, apoi l-au transferat la Moscova, i s-a poruncit sa se imbaieze, sa se barbiereasca, sa se imbrace, sa-si puna cravata, l-au anuntat ca nu mai era destinat plutonului de executie, ca trebuia sa se considere in continuare seful statului, l-au asezat la o masa in fata cu Brejnev si l-au constrins sa negocieze.”

“si zi de zi, mahnindu-l viitorul, la gandul mortii tresarind exulta si intre teama si nadejde tine pe cai imaginare sa-si ia zborul.”

“Omul ordinar este preocupat sa-si omoare timpul, omul de spirit va sti intotdeauna cum sa si-l intrebuinteze. De aceea, jocul de carti a ajuns ocupatia predilecta in orice societate. Neavind idei de schimbat, oamenii schimba cartea la masa si-si cistiga banii unii altora. Cei care nu stiu nici atit, sau sint de-a dreptul prosti, bat darabana cu degetele-n masa.Tigarea inlocuieste, de asemenea, gindirea, atunci cind nu are ce stimula.”