“Si-atunci, de ce sa ne lasam prada disperarii, cand viata se termina atat de curand si moartea este o intrare atat de sigura in fericire - in slava?”

“Viata e insa atat de banala,incat literatura trebuie sa se ocupe de lucrurile care ies din comun.”

“Viata fiecarui om are doua laturi: viata personala, care este cu atat mai libera, cu cat interesele sale sunt mai abstracte, si o viata elementara, de roi, in care omul, fara sa se poata sustrage, implineste legi ce i-au fost prescrise.Constient, omul traieste pentru sine, dar serveste in mod inconstient ca arma pentru atingerea telurilor istorice ale intregii omeniri. O fapta, odata savarsita, e ireversibila, si actiunea ei, concurand in timp cu milioane de actiuni ale celorlalti oameni, capata o insemnatate istorica. Cu cat sta omul mai sus pe scara sociala, cu cat este in fuctie de mai multi oameni, cu atat mai multa putere are asupra celorlalti, cu atat este mai evidenta predestinarea si caracterul neocolit al fiecareia din actiunile sale."Inima tarului e-n mainile Dumnezeirii."Tarul nu este altceva decat sclavul istoriei.”

“Atata timp cat esti anesteziat si nu iti simti tragedia propriei vieti, poti supravietui. Cand iti revine limpezimea, cand iti este meticulos redata, te poate innebuni. memoria retrezita la viata te poate sminti, amintirea umilintei, a celor ce ti s-au intamplat fara stirea ta, a atator intruziuni, amintirea barbatilor. Nu un palat, ci un bordel al amintirilor, iar dincolo de aceste amintiri, constiinta faptului ca toti cei care te-au iubit sunt morti, ca nu exista nici o scapare. un asemenea gand te poate ridica in picioare, te poate face sa iti aduni fortele si sa o iei la goana. Daca fugi destul de tare poate vei scapa de trecut si de amintirea a tot ce ti s-a intamplat, si totodata de viitor, de intunericul inevitabil ce ti se intinde in fata.”

“Singur, atat de singur ca, de mult uitat-am sa mai fac deosebire intre mine, si-ntre lucruri.”

“Oare nu e limpede, pentru toti in afara de mine, ca ma sfarsesc ? Si nu e vorba decat de saptamani, de zile ― poate chiar acum mor. A fost lumina si-acum e intuneric. Am fost aici si-acum plec acolo! Unde ?" Il trecura fiori, respiratia i se opri. Nu auzea decat bataile inimii. "N-am sa mai exist ― si-atunci ce-o sa fie? N-o sa fie nimic. Unde am sa fiu cand n-am sa mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau!" Se ridica din pat, vru sa aprinda lumanarea, bajbai cu mainile tremuratoare, scapa lumanarea si sfesnicul pe jos si cazu din nou in pat, pe perna. "De ce ? Totuna e, isi spuse, privind cu ochii deschisi in intuneric. Moartea. Da, moartea. Si nimeni din ei nu stie si nici nu vrea sa stie, si nu le e mila. Ei canta! (auzea ca din departare, de dupa usa, glasuri si refrene.) Lor le e totuna, dar si ei o sa moara. Natangii! Eu mai devreme, ei mai tarziu; dar si ei o sa pateasca la fel. Acum se veselesc. Dobitocii!”