“Libertatea de a fi absurd stă la originea filozofiei. Şi poate că măsura, înţelepciunea, „mioriticul" — în sens nefilozofic — ne-au împiedicat pe noi, românii, să avem o filozofie mare. Oamenii aceştia de pe la noi sunt înţelepţi în materie de gîndire — unde trebuie ceva sminteală — şi sunt smintiţi în viaţă. Cuminţenia lor, pe care o mai numesc şi românească, asta e. Resemnare, seninătate, împăcare, în filozofie. Şi dincolo? Haos.”

“Emoţiile mortale sunt intense, palide şi egale. Cei cu adevărat în stare să sufere sufleteşte au şi orgoliul de a refula totul, au şi durerea inferiorităţii lor de o clipă - şi poate că tocmai această comprimare mistuie şi doare mai mult, deci e de presupus că tocmai cei mândri, care îşi ascund simţirea, sunt cei care, şi mai ales prin asta, suferă cu adevărat.”

“Dragă Relu, epoca pe care-o trăim e suficient s-o priveşti ca spectator pentru a trage concluzii pentru toate vremurile. Eu am devenit imun la orice, la fostele credinţe şi la orice credinţă viitoare. Mai cred poate în inteligenţă şi-n focul de artificii al spiritului. „Realitate" nu există decît în suferinţă, dar moartea o anulează şi pe ea, aşa încît în cele din urmă nimic n-are nicio consistenţă. Eu citesc foarte mult, în special Shakespeare şi marii poeţi englezi. în afară de muzică şi poezie, totul e minciună sau vulgaritate. Nu ştiu dacă pe acolo găseşti cărţi. Ţi-aş trimite ceva, dar pe poştă nu se poate încă. Pe dată ceva fi posibil, o să fac să-ţi parvină. Dintre prietenii de la Bucureşti mi-e dor de Ţuţea. L-ai mai văzut?”

“[...] la noi, în noaptea nunţii, femeile din familie şi chiar femei străine, năvălesc în camera de culcare a tinerilor soţi, câteva ore după ce s-au culcat, gonindu-i în altă odaie şi răscolind patul pentru a găsi mărturia netăgăduită a fecioriei miresei, pe care o duc câteodată în triumf pentru a o arăta musafirilor, care petrec în odaia de alături. Mi s-a întâmplat să văd şi mai mult decât asta: am văzut acest steag dus în vârful unei prăjini pe şoseaua de la Petroiu la Cazasu, înconjurat de o ceată de femei turbate, care hăuiau în jurul dezgustătorului trofeu. Întovărăşite de un ţigan care scârţâia din diblă, ele mergeau, în zorii zilei de luni, ducând “rachiu roşu” fericitei mame şi nefericitei mirese.”

“Am fost întotdeauna slabi, mereu cuceriţi, mereu supuşi,mereu călcaţi în picioare […]. Alţii s-au răsculat când au fost cotropiţi, au cotropit şi ei pe alţii când au fost mai puternici. Numai noi am fost întotdeauna nişte nevolnici. Uită-te la popoarele din jur: chiar dacă acum sunt la fel de prăpădite ca şi noi (dar nu sunt!) , a avut fiecare clipa lui de glorie, momentul când a dominat. A avut fiecare un imperiu sau o juma’ de imperiu, în care a fost şi el deasupra altora. Asta, ca să nu vorbesc de marile popoare – care au cucerit lumea fără scrupule, fără odihnă, fără milă, au cărat pe insula lor mică tot ce au descoperit mai bun pe pământ, iar în acest timp – cu legătură, spun eu, dar chiar dacă nu vei recunoaşte conexiunea, faptele poţi să nu le recunoşti – pe insula lor se năşteau poeţi şi savanţi de geniu, filosofi şi inventatori, castele şi catedrale, apăreau capodopere. Pe când noi? Ce făceam noi? Eram „sub vremi”. Sub vremi! Halal înţelepciune! Dar încercasem măcar să fim deasupra lor? Făcusem măcar o tentativă? Şi vrei să ştii urmarea? Pe când noi aveam scrisoarea lui Neacşu din Câmpulungu, englezii se pregăteau să-l aibă pe Shakespeare...”

“(...) Şi de aici mi-am dat seama că era dement şi deci nevinovat, căci toţi oamenii nebuni, până şi cei mai cruzi, sunt nevinovaţi. Reprezenta una din forţele întunecate pe care viaţa le poate crea dacă vrea: forma cea mai primitivă de viaţă transformată într-o hidoasă combinaţie de carne şi gândire. Poate ăsta era şi motivul pentru care reuşea să se impună atât de puternic, ca o divinitate a întunericului. Căci în această vrajă malefică exista ceva ce nu ţinea de omenesc. Aşa că adevărata monstruozitate se afla în ceilalţi nemţi, în cei pe care îi comanda, locotenenţii, caporalii, soldaţii, care nu erau demenţi, dar care stăteau aici, martori ai acestei scene, fără să sufle un cuvânt".”