“Nemultumiti, asa ne simtim in fond. Nemultumiti insa nu intocmai unui Cantemir, care venea cu tot Occidentul in el sa se aplece asupra neamului romanesc. Nemultumiti de ceea ce stim ca puteam fi si nu suntem inca. «Tot ce nu e profetie in Romania - spunea Emil Cioran - este un atentat impotriva Romaniei.» Nu se putea spune nimic mai aspru impotriva eternitatii romanesti.”

“In fata marilor intrebari am spus si spunem inca adesea: «o fi», ca o conceptie romaneasca despre lume. «O fi» acesta nu are sens disjunctiv sau nu duce la o judecata disjunctiva: am sa vad eu daca este ori nu... El nu obliga la cercetare si nu face grupari in materialul intrebarii: e sau asa, sau asa. Nedumerirea e a cugetului, dar nu a sa e intrebarea si, in orice caz, nu el da raspunsul. Nedumerire este, dar lucrul se arata singur, daca e sa se arate. «Asa o fi? Te pomenesti ca este.» Te pomenesti, asa, de la lucru inspre tine. De aici toate acele «intelesuri» care sunt mai mult ale lucrului decat ale mintii.”

“Inţeleg concret — ceea ce nu e evident pentru psihologi şi filozofi — că gândirea precede cuvântul. Copilul de un an vede un domn şi zice: «tata». Noi, oamenii mari, îl corectăm: «nu e tata». Dar el nici nu voia să spună că e tata; ci că este ca tata: domn sau înalt, sau cu ochelari. Şi ne întoarce spatele, pentru că suntem oameni neserioşi, care au descoperit cuvântul ca să nu se mai înţeleagă între ei.”

“Te intorci in orasul dezgustului modernist, unde slutenia caselor noi nu e poleita decat de calitatea geamurilor mari, de cristal. Cativa metri patrati din geamurile acestea, cateva sute de metri patrati ar salva picturile exterioare ale bisericutelor noastre. Dar n-am mai avut cristal si pentru ele. Si va ganditi, oare, in noiembrie, cand bate vantul, cu ploaia de miazanoapte, va ganditi voi, asa cum stati indaratul gemaurilor voastre de cristal, la mesele voastre de bridge, va ganditi ca moare cate un sfant pe peretii bisericutelor din Bucovina? Daca ar exista un Savonarola al artei, ar arunca cu pietre in geamurile voastre de cristal! In fiecare toamna moare cate un sfant. Nu, nu e simpla nepasare si nepricepere. Privim manastirile si nu mai intelegem ca acolo e duh al istoriei, sete de putere. Privim si nu crestem, nu indraznim. Iar sfintii ne mor pe pereti si in suflete, pentru ca nu indraznim.”

“Ce stupid: stai în cancelarie zece minute, îţi compui o mască, intri în sala de curs, ţii prelegerea şi te întorci. Aşa se prăpădesc adevărurile: cînd nu se mai rostesc la întîmplare. Ce fac profesorii aceştia? Vehiculează idei. Huxley descria odată civilizaţia prin vaporul acela cu cartofi, care se încarcă într-o parte a globului spre a fi descărcat într-alta. Aşa e şi cultura: iei de aci şi descarci dincolo. E foarte folositor, fireşte. Dar e ce este civilizaţie în cultură. Singura şcoală valabilă, singura şcoală creatoare de cultură e aceea în care profesorul însuşi trece examene.”

“Filozofia nu e posibilă decît în oraş, printre oameni, pe pieţele acelea de care nu se dezlipea Socrate. Singură întîlnirea cu celălalt ţi-o dă. Puneţi etaje peste etaje, suprimaţi grădinile (sau lăsaţi cel mult aceste convenţionale grădini publice) — şi undeva, lîngă o scară de serviciu, se va naşte un filozof.”

“Omul nu poate să nu gândească, dar nici nu poate să-şi prăpădească firea gândind. Căci gândul nu e făcut să se încumete şi semeţească. De aceea, prea multă minte aduce şi multă prostie, sminteală. Esenţialul e să nu pierzi măsura. Nu tu eşti măsura lumii, ci lumea îţi e măsură ţie.”