“Lumea nu are nici un nume. Numele de cerros, sierras si deserturi exista numai pe harti. Le punem nume ca sa nu ne ratacim. Dar am inventat aceste nume tocmai pentru ca am ratacit deja drumul. Lumea nu se poate pierde. Noi ne pierdem. Si tocmai pentru ca noi am pus numele acestea si am numit aceste coordonate, numele lor nu ne poate salva. Nu pot regasi drumul in locul nostru.”

“Stiam prea bine ca fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt facut pentru nici o femee, nici o femee nu e facuta pentru mine, si oricare ar crede-o ar fi nenorocita. Nu iubesc nimic pentru ca nu cred in nimic si prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezinta, eu nu am privirea ce infrumuseteaza lumea, ci aceea care vede numai raul, numai defectele, numai partea umbrei . Satul de viata fara sa fi trait vreodata, neavand un interes adevarat pentru nimic in lume, sunt moraliceste desalat ... Nu cred nimic, nu sper nimic si mi-e moraliceste frig ca unui batran de 80 de ani.”

“Ne blocam de mici in niste idei fixe si ne aliniem altora si mai gresite ca ale noastre, ca, nu-i asa, cine mai are timp astazi de analize profunde, de cunoastere mai pe-ndelete?...Toti ne pricepem la pus etichete, toti stim sa “citim” oameni din prima si putini avem calitatea rara si pretioasa de a recunoaste ca ne-am inselat in privinta unui om, in bine sau in rau. Aparentele insala mai abitir ca barbatii nesiguri pe ei, dar nu stiu cum facem de nu le abandonam.”

“Ne considera, pe mine si pe fete, imaturi si naivi, dar noi ne puteam dovedi de zece ori mai perfizi decat el, tocmai pentru ca eram englezi - nascuti pentru a purta masca si educati de mici sa mintim.”

“Oare nu e limpede, pentru toti in afara de mine, ca ma sfarsesc ? Si nu e vorba decat de saptamani, de zile ― poate chiar acum mor. A fost lumina si-acum e intuneric. Am fost aici si-acum plec acolo! Unde ?" Il trecura fiori, respiratia i se opri. Nu auzea decat bataile inimii. "N-am sa mai exist ― si-atunci ce-o sa fie? N-o sa fie nimic. Unde am sa fiu cand n-am sa mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau!" Se ridica din pat, vru sa aprinda lumanarea, bajbai cu mainile tremuratoare, scapa lumanarea si sfesnicul pe jos si cazu din nou in pat, pe perna. "De ce ? Totuna e, isi spuse, privind cu ochii deschisi in intuneric. Moartea. Da, moartea. Si nimeni din ei nu stie si nici nu vrea sa stie, si nu le e mila. Ei canta! (auzea ca din departare, de dupa usa, glasuri si refrene.) Lor le e totuna, dar si ei o sa moara. Natangii! Eu mai devreme, ei mai tarziu; dar si ei o sa pateasca la fel. Acum se veselesc. Dobitocii!”

“Te intorci in orasul dezgustului modernist, unde slutenia caselor noi nu e poleita decat de calitatea geamurilor mari, de cristal. Cativa metri patrati din geamurile acestea, cateva sute de metri patrati ar salva picturile exterioare ale bisericutelor noastre. Dar n-am mai avut cristal si pentru ele. Si va ganditi, oare, in noiembrie, cand bate vantul, cu ploaia de miazanoapte, va ganditi voi, asa cum stati indaratul gemaurilor voastre de cristal, la mesele voastre de bridge, va ganditi ca moare cate un sfant pe peretii bisericutelor din Bucovina? Daca ar exista un Savonarola al artei, ar arunca cu pietre in geamurile voastre de cristal! In fiecare toamna moare cate un sfant. Nu, nu e simpla nepasare si nepricepere. Privim manastirile si nu mai intelegem ca acolo e duh al istoriei, sete de putere. Privim si nu crestem, nu indraznim. Iar sfintii ne mor pe pereti si in suflete, pentru ca nu indraznim.”