“Cu ani mai tarziu, la o nunta, l-am auzit pe preot descriind casnicia ca pe o frangere in doua a tristetii si o dublare a bucuriei, si nu mi-a trecut prin minte nici tipul cu care eram atunci si nici vreun sot perfect, imaginar, din viitorul meu; in schimb, m-am gandit imediat la Matha.”

“In camine, unii dintre elevi se apucasera deja sa impacheteze, lucru pe care eu il uram – vedeam peretii goi si suprafetele lipsite de obiecte ca pe niste aluzii rauvoitoare la cat de efemer era totul in jur, cat de iluzorie era senzatia pe care o avem ca ne apartine vreodata ceva.”

“Nu prin violenta infrangi cel mai bine ura - si, cu siguranta, nici cu o razbunare nu vindeci ranile.”

“… eram prea tanara atunci sa-mi dau seama cum simple considerente geografice sau temporale puteau sa separe oamenii. Acestea sunt motivele pentru care n-ar fi trebuit sa ma intreb ce m-am intrebat mai apoi, in timp ce ma uitam la reflexiile noastre sparte in oglinda – daca exista oare ceva, chiar si ghinionul, care san e tina legate una de cealalta in toti anii care aveau sa urmeze.”

“In piata din fata garii am stat sa privesc un baiat. Si am admirat inca o data cum, in copilarie, timpul trecea incet, ca si cum ar fi fost incremenit. Un infinit se intinde intre Boboteaza care a trecut si aceea care va veni, iar aniversarile copiilor se succeda dupa atatea intamplari sau vise, incat urmatoarea pare la fel de departe pentru ei ca batranetea insasi ... asa cum orele copilariei sunt mai lungi, atunci cand imbatranesti orele se scurteaza, ca un astru care se invarte de fiecare data pe orbite tot mai mici, cu o viteza tot mai mare, la fel cum nici nu apuci sa te bucuri de cadouri, ca a si venit pe nesimtite o noua aniversare.”

“… era greu sa-mi imaginez ca m-as fi putut simti vreodata ca o tipa “misto”, dar ma simteam ca o persoana de care eu insami as fi fost intrigata in primii mei ani acolo.”

“Oare nu e limpede, pentru toti in afara de mine, ca ma sfarsesc ? Si nu e vorba decat de saptamani, de zile ― poate chiar acum mor. A fost lumina si-acum e intuneric. Am fost aici si-acum plec acolo! Unde ?" Il trecura fiori, respiratia i se opri. Nu auzea decat bataile inimii. "N-am sa mai exist ― si-atunci ce-o sa fie? N-o sa fie nimic. Unde am sa fiu cand n-am sa mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau!" Se ridica din pat, vru sa aprinda lumanarea, bajbai cu mainile tremuratoare, scapa lumanarea si sfesnicul pe jos si cazu din nou in pat, pe perna. "De ce ? Totuna e, isi spuse, privind cu ochii deschisi in intuneric. Moartea. Da, moartea. Si nimeni din ei nu stie si nici nu vrea sa stie, si nu le e mila. Ei canta! (auzea ca din departare, de dupa usa, glasuri si refrene.) Lor le e totuna, dar si ei o sa moara. Natangii! Eu mai devreme, ei mai tarziu; dar si ei o sa pateasca la fel. Acum se veselesc. Dobitocii!”