“Și ca și-acel ce nu mai vrea ce-a vrut,schimbând prin noul gând pe cele-avute,așa că lasă totul ce-a-nceput,așa și eu sub poala coastei mutegândind îmi mistuii întreaga vrerece-ntâi, spre-a-ncepe, atât mi-a fost de iute.-De-ți prind din vorbe bine-a ta durere-răspunse umbra cea mărinimoasă-ți-e sufletul curpins de-acea scădere,ce-abate-ades de ținta sa frumoasăpe om, astfel (oprind) ca năzărireanălucii lui pe-o bestie fricoasă.”

“Gonindu-ne-o prin cetăți închisedin loc în loc, va-mpinge-o-n Iad de veci,de unde-ntâi invidia ne-o trimise.Spre-a ta scăpare cred și judec decisă-ți fiu conducător, și te voi scoatede-aici, făcând prin loc etern să treci,s-auzi cum urlă desperate gloate,să vezi și-antice duhuri osândite,ce-a doua moarte-a lor și-o strigă toate.”

“Precum prin aer pe-aripi nemișcate,iau două turturele-alături sborde-acelaș dor spre cuibul drag purtate,așa și ei, dintr-al Didonei corveneau prin noaptea ce-o frământă vântul;atât cu ruga-nvinsei vrerea lor.”

“Niculae, zise Simina după ce se reîntoarseră pe plajă, noi o să zăcem acuma timp de vreo săptămînă fără să fim în stare de nimic... din pricina soarelui. Pe urmă însă o să ne simțim așa de bine că n-o să mai vrem să mai plecăm... Nici n-o să plecăm... pînă în septembrie... Atunci începe să se răcească apa... Și briza începe să facă diminețile frumoase scurte și serile să te simți ca Ovidiu, exilat... așa de frig se lasă la apusul soarelui. E bine să-ți iei adio de la mare mai înainte, să te urci în tren cînd soarele mai e încă dulce... Te uiți pe urmă la el tot anul cu amintirea mării și nici nu-ți dai seama ce ușor trece iarna și primăvara, și te întorci iar ca și cînd aici e adevărata ta viață...”

“Dar te întreb eu acum: de ce totul trebuie trăit? De ce totul trebuie consumat? N-ajunge că sîntem siliți să mîncăm? Trebuie să ne mîncăm și sufletele? Unde scrie asta? Adică cum, nu putem păstra în sufletul nostru și lucruri netrăite? Trebuie neapărat să înghițim tot ce e pe lume? De ce? Ca să avem pe urmă ce vărsa în mormîntul în care o să fim băgați? E o veche întrebare a mea la care rămîn..Am iubit o fată! Nu-mi ajunge? De ce trebuie alta? Și acum ascultă: Am vrut o dată să schimb lumea! Nu-mi ajunge? De ce trebuie s-o iau de la cap și să merg pînă în pînzele albe?”

“Nu e nevoie de mai mult ca să-ți dai seama de o întrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urâțenie a chipului pe care o observi stupefiat, sugestia că nu e nimic de spus și că trebuie să înțelegi exact ceea ce vezi și să nu-ți faci iluzii, asta e, altceva nu va mai fi, chiar dacă altădată a fost ceva.”

“Virgil, ești tu? Fântâna ești, al căriitorent - îi zisei cu rușine-acum-bogat pornit-a fluviul cuvântării?tu marea faclă-n veci pe-al artei drum!deci fie-mi de-ajutor iubirea vieși studiul lung în dulcele-ți volum.Părinte-mi ești, maestru-mi ești tu mie,tu singur ești acel ce-a dat o viațăfrumosului meu stil ce-mi e mândrie.”