“Adevărata legătură dintre ființe nu se stabileste decât prin prezența mută, prin aparenta necomunicare, prin schimbul misterios si fără cuvinte care seamană cu rugaciunea interioarã.”

“Nu preţuiesc o carte decât prin tulburarea, prin otrava pe care-o toarnă în mine.”

“Pentru ce oamenii care suferă nu se plictisesc? În scara stărilor negative, care începe de la plictiseală şi sfârşeşte în disperare, trecând prin melancolie şi tristeţe, omul care suferă încearcă atât de rar plictiseala, încât pentru el prima treaptă este melancolia. Plictiseala o cunosc numai oamenii care n-au un conţinut lăuntric mai adânc şi care nu se pot menţine vii decât prin stimulente exterioare. Toate nulităţile caută varietatea lumii din afară, fiindcă superficialitatea nu este altceva decât realizarea prin obiecte. Omul superficial n-are decât o problemă: salvarea prin obiect. De aceea, el caută în lumea din afară tot ceea ce aceasta îi poate oferi pentru a se putea umple pe sine însuşi cu valori şi lucruri exterioare. Melancolia presupune o dilatare lăuntrică, un vag al depărtărilor şi o nostalgie a infinitului, care izvorăsc dintr-o înălţime şi un rafinament sufletesc ce nu le întâlnim niciodată în plictiseală. Dacă omul superficial îşi pune vreodată probleme de ordin metafizic, atunci substratul psihic din care izvorăşte această nelinişte aproximativă nu se ridică niciodată deasupra plictiselii. Şi toată metafizica la care duce plictiseala nu este decât o metafizică de circumstanţă. În plictiseală, niciodată nu se pune serios problema omului, sau cel puţin a subiectului, ci numai a orientării şi a atitudinii imediate faţă de lumea din afară. Nu este nici măcar o chestiune de dispoziţie; de destin, nici vorbă. Plictiseala este întâiul semn de nelinişte când omul nu este inconştient, prin plictiseală animalul îşi manifestă primul grad de omenie. Ce departe de toate acestea este omul care suferă! Acesta niciodată nu e atât de sărac încât să se poată plictisi. Suferinţa are rezerve infinite, care niciodată nu lasă pe om prea singur, ca el să mai aibă nevoie de alţii.”

“Toate starile extreme sunt derivate ale vietii prin care ea se apara de ea insasi.”

“Dragostea fiind o întîlnire dureroasa si paradoxala a fericirii cu disperarea, el e prea neîncapator excesului ei inuman. De aceea, decîte ori te trezesti din iubire, pare ca ti-a putrezit timpul prin nu mai stiu ce inima.”

“Isus n-a suferit pentru toţi oamenii; căci dac-ar fi suferit atât de mult pe cât se spune, după el n-ar fi trebuit să mai existe dureri. Or, se pare că toţi oamenii care au venit după Isus, fără să fie salvaţi prin suferinţa lui, n-au făcut, prin chinuri, decât să adauge contribuţia lor la infinitul suferinţei umane, pe care Cristos nu l-a putut realiza. Într-adevăr, puţin a avut de suferit Isus, pentru ca noi să mai avem atâta de îndurat. Dacă ar fi suferit în natura lui divină, după el n-ar mai fi putut exista suferinţe. Dar Isus n-a suferit decât ca om — şi astfel suferinţa lui n-a putut răscumpăra decât atât de puţin, deşi a mângâiat pe mulţi, fără să poată mângâia însă pe cei mai singuri. Aceştia nu şi-au găsit mângâierea decât în propriul lor chin şi nu şi-au găsit liniştea decât în suferinţe şi mai mari. Isus n-a venit pentru cei mai singuri, ci numai pentru cei singuri. Până acum, nu s-a găsit un Dumnezeu al celor mai singuri, al celor absolut singuri, fiindcă până acum nimeni n-a găsit mângâierile care ar putea face mai puţin nefericite aceste fiinţe. Ah! Lumea asta, care nu şi-a găsit până acum decât un mântuitor!”

“Fara erori, viata e un bulevard desert prin care evoluezi ca peripatetician al tristetii.”