“Am abuzat de cuvîhtul dezgust. Dar ce alt termen să aleg pentru a indica o stare în care exasperarea e neîncetattemperată de plictiseală, iar plictiseala de exasperare ?”

“Dar te întreb eu acum: de ce totul trebuie trăit? De ce totul trebuie consumat? N-ajunge că sîntem siliți să mîncăm? Trebuie să ne mîncăm și sufletele? Unde scrie asta? Adică cum, nu putem păstra în sufletul nostru și lucruri netrăite? Trebuie neapărat să înghițim tot ce e pe lume? De ce? Ca să avem pe urmă ce vărsa în mormîntul în care o să fim băgați? E o veche întrebare a mea la care rămîn..Am iubit o fată! Nu-mi ajunge? De ce trebuie alta? Și acum ascultă: Am vrut o dată să schimb lumea! Nu-mi ajunge? De ce trebuie s-o iau de la cap și să merg pînă în pînzele albe?”

“Ce idee la Nuţu să-şi cumpere televizor! Asta e iadul. Alt sfat: nu citi în pat. Eu m-am obişnuit să fac o plimbare în fiecare seară, cu un ceas înainte de culcare. In sfîrşit: ia cît mai puţine somnifere. Eu am abuzat de ele la tinereţe şi ăsta a fost dezastrul vieţii mele.”

“Nu există decât o singură regulă de care trebuie să ții seama: să râzi de toate și să nu-ți pese de nimeni! Pare egoist, dar, în realitate, ăsta e singurul remediu pentru cei care-și plâng singuri de milă.”

“Pentru ce oamenii care suferă nu se plictisesc? În scara stărilor negative, care începe de la plictiseală şi sfârşeşte în disperare, trecând prin melancolie şi tristeţe, omul care suferă încearcă atât de rar plictiseala, încât pentru el prima treaptă este melancolia. Plictiseala o cunosc numai oamenii care n-au un conţinut lăuntric mai adânc şi care nu se pot menţine vii decât prin stimulente exterioare. Toate nulităţile caută varietatea lumii din afară, fiindcă superficialitatea nu este altceva decât realizarea prin obiecte. Omul superficial n-are decât o problemă: salvarea prin obiect. De aceea, el caută în lumea din afară tot ceea ce aceasta îi poate oferi pentru a se putea umple pe sine însuşi cu valori şi lucruri exterioare. Melancolia presupune o dilatare lăuntrică, un vag al depărtărilor şi o nostalgie a infinitului, care izvorăsc dintr-o înălţime şi un rafinament sufletesc ce nu le întâlnim niciodată în plictiseală. Dacă omul superficial îşi pune vreodată probleme de ordin metafizic, atunci substratul psihic din care izvorăşte această nelinişte aproximativă nu se ridică niciodată deasupra plictiselii. Şi toată metafizica la care duce plictiseala nu este decât o metafizică de circumstanţă. În plictiseală, niciodată nu se pune serios problema omului, sau cel puţin a subiectului, ci numai a orientării şi a atitudinii imediate faţă de lumea din afară. Nu este nici măcar o chestiune de dispoziţie; de destin, nici vorbă. Plictiseala este întâiul semn de nelinişte când omul nu este inconştient, prin plictiseală animalul îşi manifestă primul grad de omenie. Ce departe de toate acestea este omul care suferă! Acesta niciodată nu e atât de sărac încât să se poată plictisi. Suferinţa are rezerve infinite, care niciodată nu lasă pe om prea singur, ca el să mai aibă nevoie de alţii.”

“Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor.”