“Am avut mereu aceeasi obsesie, pe tema inutilităţii si a morţii, celelalte probleme n-au nicio importanţă.”

“Ce varsta sa fi avut femeia asta de smantana si aur? I-as fi dat intre cincisprezece si saptesprezece miliarde de ani. Un punct de pe-un balon dintr-o spuma de universuri pornise sa se umfle el insusi, despris de celalate si alcatuind, treptat, lumea noastra. Materie luminoasa si materie intunecata au concurat la zamislirea galaxiilor: milioane de puncte de aur dispuse-n faguri si-n stringuri. In fiecare, sute de miliarde de stele au produs elemente chimice: pamantul binecuvantat al planetelor. Iar pe firmitura pe care traim, in marea de sticla sarata s-au ivit bacterii si viermi si bureti si trilobiti si nautili si celacanti. Iar cand marile s-au retras, pe plajele lor ude au ramas amfibieni si reptile. Si in padurile negre au prins a fojgai pasari si mamifere. Si umanoizi stangaci au pasit in savana. Specii si rase au exterminat specii si rase, popoare au distrus popoare, civilizatii s-au ridicat si s-au naruit, apocalipse-au venit si-au trecut, biblioteci s-au scris si li s-a dat foc si-n cele din urma o femeie a prins in pantec plod de strigoi de voievod si-o celula-ou, divizandu-se si crescand, a recapitulat facerea lumii, si embrionul a devenit o fetita ghemuita-n uter, si fetita a iesit din mingea de muschi ca dintr-o mare rotunda si-a crescut si-n cele din urma a mostenit pamantul. Caci intreaga lume exista pentru a ajunge la o femeie frumoasa.”

“La ora când mă visam vultur, am avut probleme mai urgente, care m-au transformat în cârtiţă.”

“Am fost întotdeauna slabi, mereu cuceriţi, mereu supuşi,mereu călcaţi în picioare […]. Alţii s-au răsculat când au fost cotropiţi, au cotropit şi ei pe alţii când au fost mai puternici. Numai noi am fost întotdeauna nişte nevolnici. Uită-te la popoarele din jur: chiar dacă acum sunt la fel de prăpădite ca şi noi (dar nu sunt!) , a avut fiecare clipa lui de glorie, momentul când a dominat. A avut fiecare un imperiu sau o juma’ de imperiu, în care a fost şi el deasupra altora. Asta, ca să nu vorbesc de marile popoare – care au cucerit lumea fără scrupule, fără odihnă, fără milă, au cărat pe insula lor mică tot ce au descoperit mai bun pe pământ, iar în acest timp – cu legătură, spun eu, dar chiar dacă nu vei recunoaşte conexiunea, faptele poţi să nu le recunoşti – pe insula lor se năşteau poeţi şi savanţi de geniu, filosofi şi inventatori, castele şi catedrale, apăreau capodopere. Pe când noi? Ce făceam noi? Eram „sub vremi”. Sub vremi! Halal înţelepciune! Dar încercasem măcar să fim deasupra lor? Făcusem măcar o tentativă? Şi vrei să ştii urmarea? Pe când noi aveam scrisoarea lui Neacşu din Câmpulungu, englezii se pregăteau să-l aibă pe Shakespeare...”

“Diferenţa dintre mine şi ceilalţi oameni: eu am murit de nenumărate ori, pe când ei n-au murit niciodată.”

“Am iubit întotdeauna pe mai multe planuri, n-am ştiut să sacrific totul pentru un sâmbure de adevăr sau de viaţă, de aceea m-am lovit de toate pragurile şi m-au dus valurile cum au vrut.”