“Anumite mărturii, rare, ce-i drept, ni-l înfăţişează pe Gogol ca pe un sfînt; altele, mai frecvente, ca pe-o fantomă. Nu i se cunoaşte nicio relaţie amoroasă. Biografii săi vorbesc deschis de impotenţă. Nu e cusur care să izoleze mai mult. Impotentul dispune de o forţă lăuntrică ce-l singularizează, îl face inaccesibil şi, în chip paradoxal, primejdios: provoacă frică. Animal desprins de animalitate, bărbat fără neam, viaţă abandonată de instinct, el se înalţă prin tot ce a pierdut: e victima preferată a spiritului. Ne-am putea imagina un şobolan impotent? Rozătoarele realizează de minune actul cu pricina. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre oameni: cu cît sînt mai excepţionali, cu atît se agravează la ei această slăbiciune majoră ce-i smulge din lanţul fiinţelor. Orice activitate le este îngăduită, mai puţin aceea ce ne înrudeşte cu ansamblul zoologiei. Sexualitatea ne egalizează; mai mult: ne răpeşte misterul... Ea este aceea care, în mai mare măsură decît orice altă nevoie şi activitate, ne pune pe picior de egalitate cu semenii noştri: cu cît o practicăm mai asiduu, cu atît devenim mai asemănători. Abstinenţa voluntară sau forţată, proiectînd individul în acelaşi timp mai sus şi mai jos de Specie, face din el un amestec de sfînt şi imbecil care ne pune pe ganduri şi ne consternează. De aici si ura echivocă pe care o simţim faţă de călugări, ca de altfel faţă de orice bărbat care a renunţat la femeie, care a renunţat să fie ca noi. Nu-i vom ierta niciodată singurătatea: ea ne umileşte şi ne dezgustă, ne sfidează. Gogol a mărturisit cîndva că dacă ar fi cedat iubirii, aceasta l-ar fi «făcut praf şi pulbere pe dată». O asemenea mărturisire, care ne răscoleşte şi ne fascinează, ne duce cu gîndul la «taina» lui Kierkegaard, la «ghimpele din carnea sa». Totuşi, filozoful danez era o natură erotică: ruperea logodnei, eşecul în iubire l-au chinuit întreaga viaţă şi i-au marcat pînă şi scrierile teologice. Ar trebui atunci să-l comparăm pe Gogol cu Swift, celălalt «osîndit»? Ar însemna să uităm că acesta a avut şansa, dacă nu să iubească, cel puţin să facă, victime. Pentru a fixa locul lui Gogol, trebuie să ne imaginăm un Swift fără Stella şi fără Vanessa. Fiinţele care trăiesc sub ochii noştri în Revizorul sau în Suflete moarte, observă un biograf, nu sînt «nimic». Şi fiind «nimic», sunt «totul». Intr-adevăr, «substanţa» le lipseşte; de unde, universalitatea lor. Ce sînt Cicikov, Pliuşkin, Sobakevici, Nozdriov, Malinov, eroul din Mantaua ori acela din Nasul, dacă nu noi înşine reduşi la adevărata noastră esenţă? «Suflete goale», spune Gogol; şi totuşi, ele au o anume măreţie: aceea a platitudinii. Un Shakespeare al meschinului,s-ar spune, un Shakespeare preocupat să ne observe ideile fixe, micile obsesii, foiala noastră zilnică. Nimeni n-a mers mai departe decat Gogol în perceperea cotidianului. De prea multă realitate, personajele sale devin inexistente şi se preschimbă in simboluri în care ne recunoaştem pe deplin. Ele nu decad: sînt decăzute dintru început. Fără să vrem, ne vin în minte Demonii; dar, in vreme ce eroii lui Dostoievski se avîntă spre limitele lor, eroii lui Gogol dau îndărăt spre acelea ce le sînt proprii; unii par să răspundă unei chemări ce-i depăşeşte, ceilalţi nu dau ascultare decft nesfîrşitei lor vulgarităţi.”

“Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nicio explicare şi nicio justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în niciun caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. De ce omului i s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?”

“Nici măcar groaza că vom suporta-o nu ne dezmorţeşte. Unii dau o interpretare: preferăm să nu ne gândim. N-au dreptate. Nu renunţăm la gândul ei din stoicism sau din laşitate mascată, ci din incapacitatea de a o gusta. A gusta moartea (cu spaimă sau cu delicii, în orice caz a fi impregnat de ea) este un talent special, şi oamenii talentaţi sunt rari. De aceea vedem atâtea înmormântări, şi nu facem nicio reflexie, după cum vedem atâtea apusuri de soare, şi nu le observăm. Facem doar o socoteală de tarabă: “s-ar putea să mai trăim, deoarece sunt oameni mai bătrâni ca noi”. Şi ne punem din nou la micile noastre treburi zilnice. Amânăm cu uşurinţă pe anul viitor un plan mai neobişnuit, fără de nicio grabă ne sorbim cafeaua şi ne facem siesta, şi nici în momentul când, în sfârşit, facem pasul sacru, nu ne tulburăm, căci suntem mediocri şi atunci.”

“De unde derivă adâncimea iubirii, dacă nu din negaţia cunoaşterii? Ceea ce în cunoaştere e plat, iubire devine absolut. Orice cunoaştere obiectivă e plată; e o punere în relaţii prin care obiectele îşi pierd valoarea. Cunoaştem un lucru pentru a-l face ca pe celelalte; cu cât cunoaştem mai mult, cu atât realitatea devine mai comună, mai vulgară şi mai plată, deoarece cunoaşterea nu salvează niciodată nimic, ci distruge progresiv în fiinţă. Există, în orice cunoaştere obiectivă, care consideră lucrurile din afară, le încadrează în legi şi le pune în relaţii, care înţelege totul şi încearcă să explice totul, o tendinţă distructivă, iar când pornirea spre cunoaştere devine pasiune, ea nu este decât o formă de autodistrugere. Iubim în măsura în care negăm cunoaşterea, în măsura în care ne putem abandona absolut unei valori, făcând-o şi pe aceasta absolută. Şi dacă nu ne-am iubi decât dorinţa noastră de iubire sau iubirea noastră, în acest avânt nu este mai puţină negaţie a cunoaşterii. Cunoaştem cu adevărat numai în momentele când nu vibrăm intern, când nu ardem, când nu ne putem ridica la un înalt nivel psihic. Diferenţa aceasta de nivel psihic între cunoaştere şi iubire ne indică suficient pentru ce ele nu pot vieţui niciodată împreună. Când iubeşti o fiinţă, momentele de reală cunoaştere sunt extrem de rare; apariţia lor se datoreşte unui minus de iubire. Când ajungi uneori să-ţi dai seama din afară, cu o perspectivă obiectivă, că femeia care-ţi şerpuieşte ca o obsesie întreaga ta fiinţă, care a crescut organic în tine, seamănă cu oricare alta ca adâncime sufletească, sau când înţelegi că zâmbetul ei nu e unic, ci perfect reversibil, când o poţi încadra în rândul celorlalte şi găseşti explicaţii generale pentru reacţiile ei individuale, atunci cunoaşterea a suplinit dureros elanurile iubirii. Iubirea este o fugă de adevăr. Şi iubim cu adevărat numai când nu vrem adevărul. Iubirea împotriva adevărului, iată o luptă pentru viaţă, pentru propriile extazuri şi pentru propriile greşeli. Pe fiinţa ce o iubim o cunoaştem cu adevărat numai după ce n-o mai iubim, când am devenit lucizi, clari, seci şi goi. Şi în iubire nu putem cunoaşte, fiindcă persoana ce o iubim actualizează, numai, un potenţial lăuntric de iubire. Realitatea primordială şi efectivă este iubirea din noi. Pentru aceasta iubim. Iubesc iubirea din mine, iubesc iubirea mea. Femeia este pretextul indispensabil care-mi aduce într-un ritm intens pulsaţiile timide ale iubirii. Nu poate exista o iubire pur subiectivă. Dar, între abandonarea în experienţa voluptuoasă a iubirii ca stare pură şi abandonarea în culmile unei alte fiinţe, întâia este cea primordială. Iubim o femeie fiindcă ne este scumpă iubirea noastră. Singurătatea sexelor şi lupta sălbatică între bărbat şi femeie îşi au izvorul in această interioritate a iubirii. Căci în iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm de voluptăţile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, cu cât distanţa de persoana iubită este mai mare. Prezenţa ei fizică face din sentimentul nostru ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată, încât ceea ce este în noi cu adevărat trăire erotică pură, elan subiectiv, ne pare a veni din afară, desprinzându-se din prezenţa fizică a persoanei iubite. Numai iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului, numai aceasta se prezintă ca stare pură. Atunci ai priză directă pe adânca ei interioritate, atunci trăieşti iubirea ca iubire, adâncindu-te în zvâcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptuos, care face suferinţele fluide, le topeşte ca într-o iluzie.”

“Cât de puţin din ceea ce există în noi reuşim să transmitem prin vorbe şi cât de puţin din acest puţin este primit! Totuşi vorbim (iată!) mai departe, încredinţaţi că soarele raţiunii ne luminează sufletele... Altfel, ce ar deveni viaţa noastră dacă am vedea schimbul de cuvinte - aşa cum şi e!- ca pe o dificilă transfuzie? Doar în clipele de mare eşec ne încearcă o asemenea bănuială, pe care la prima ocazie avem din noi să o uităm... Doar după ce vom lăsa să se scurgă inutil toată sinceritatea bietului nostru suflet, iar celălalt nu se va arăta în stare să primească niciun cuvânt, vom întrezări, resemnaţi, ocultele legi la care ne predestinează omeneasca apropiere...”

“Nimic mai exasperant în literatură decît cumplitul; în viaţă, e mult prea compromis de banalitate ca să mai merite să ne oprim asupra lui. Dar autorul nostru stăruie; pentru moment, îşi pune bine romanul într-un sertar şi aşteaptă să-i surîdă norocul, îl susţine speranţa unei întîmplări neaşteptate, a faimei care-l ocoleşte dar în care nu încetează să creadă; se hrăneşte cu himere. Puterea acestei speranţe e totuşi atit de mare, încat, dacă trudeşte în vreo uzină, o face numai cu gîndul că într-o zi va fi smuls de acolo de o faimă pe cît de subită, pe-atît de surprinzătoare. La fel de tragic este cazul poetului, încătuşat în propria-i limbă, el scrie pentru cîţiva prieteni, pentru zece, cel mult douăzeci de persoane. Dorinţa lui de a fi citit nu-i mai puţin imperioasă decît aceea a romancierului improvizat. Faţă de cel din urmă, are măcar avantajul de a-şi vedea versurile publicate în măruntele reviste ale emigraţiei, care apar cu preţul unor sacrificii şi renunţări aproape indecente. Cutare devine director de revistă; ca s-o poată menţine, face foame, renunţă la femei, se-n-groapă într-o cămăruţă fără lumină, îşi impune privaţiuni ce descumpănesc şi înspăimîntă. Onania şi tuberculoza — iată ce-l aşteaptă.”