“Astă-noapte, am fost foarte atent la cîntecul cocoşului. Era atît de sincer, de plin de elan, îneît nu pot concepe că nu se adresează nimănui, că o face doar pentru sine. în mod vădit, are ceva de comunicat, deşi registrul lui rămîne acelaşi şi nu pare să-şi schimbe formula. Şi ce dacă! Atîta convingere trebuie să corespundă unei realităţi şi să exprime un mesaj. Nu poţi să crezi că-i vorba de un simplu exerciţiu.”

“Nu, spune cuceritorul, să nu credeţi că, iubind acţiunea, a trebuit să mă dezvăţ să gîndesc. Dimpotrivă, pot de minune să definesc lucrul în care cred. Căci cred în el cu tărie şi îl văd în mod sigur şi limpede. Să vă îndoiţi de cei ce spun: «Ştiu lucrul ăsta atît de bine, încît mi-e cu neputinţă să-l exprim»; căci dacă nu pot s-o facă, înseamnă că nu-l ştiu sau că, din lene, s-au oprit la învelişul lui.”

“Un prieten din oraş încercase odată să-mi vorbească ceva de ea, că s-ar fi schimbat de nerecunoscut după... I-am retezat vorba scurt şi l-am rugat să nu mai revină. Nu ştiam nimic de ea şi nici nu voiam să ştiu.”

“Aş vrea să-ţi fi dat ceva, aşa cum tu mi-ai dat mie. Ceva ce nu are nume, desigur, ceva asemănător unei confesiuni, dar mai tare şi mai adâncă in sine; certitudinea că suntem în stare să iubim şi să fim iubiţi, aşa dintr-o dată, că există între tine şi alte fiinţe omeneşti o măsură comună, un punct de întâlnire, un punct slab unde te poţi atinge - foarte slab şi totuşi dădător de mari forţe.”

“Nu vreau să cred că suferinţele sanctifică şi că înfrângerile sunt necesare. De ce ar trebui să ne apropiem de adevăr numai plini de răni? De ce ar trebui să fim sfâşiaţi de un vultur ca să avem curaj? Oare fericirea nu e aptă să ne înveţe ceea ce ne învaţă suferinţa? Nu există un drum spre artă şi spre noi înşine care să nu treacă prin infern? Nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut pământul şi iadul, scria Goethe. Dar îl putem cita liniştiţi? Trebuie să ne temem de fericire, dacă vrem să atingem înălţimile din noi?”

“Nu-mi place să trăiesc între lucruri scumpe, valoarea materială a obiectelor mă înspăimântă. Ideea că n-am voie să scap din mână paharul, că ar fi o nenorocire să ciobesc farfurioara, că e de neiertat să pătez covorul o consider un atentat la libertatea mea nu numai de mişcare, ci şi de gândire. Faptul de a purta o podoabă pe care nu trebuie să o pierd, de a avea o haină de care trebuie să am grijă, de a stăpâni ceva ce mi-ar putea fi furat mi se pare intolerabil. Pentru că orice dependenţă de materie mi se pare de nesuportat, pentru că orice posesie este o dependenţă. Îmi dau seama că ceea ce spun îmi poate atrage dispreţul unei întregi categorii de fini degustători ai frumuseţilor şi bunurilor lumii. Am auzit şi am citit de atâtea ori că, băut dintr-o cupă de cristal, vinul este altfel, încât îmi dau seama că e descalificant să mărturiseşti că de teama de a nu depinde de cupă poţi să renunţi şi la vin. Cu atât mai mult cu cât spaima de valoare devine implicit şi spaimă de frumuseţe, frumuseţea însăşi fiind, din cele mai vechi timpuri, convertibilă în valoare materială. Şi totuşi, nimic nu mi se pare mai firesc. Ofensiva lucrurilor este atât de puternică şi de violentă, încât nici o precauţie nu mi se pare exagerată pentru a rămâne dincolo de graniţele stăpânirii lor. Ceea ce poate fi considerat o lipsă de gust este astfel numai o intransigenţă puţin fanatică, ceea ce poate semăna unei exagerate simplităţi este, dimpotrivă, complicaţia unui spirit încăpăţânat şi neliniştit de fragilitatea libertăţii sale.”