“ASUPRA CELUI MAI MARE REGRET — asupra regretului de a nu se fi realizat viaţa pură în mine, de a se infecta de valori, de conştiinţă, de spirit şi de idei; de a fi fost chinuită de regrete, deznădejdi, obsesii şi torturi; de a se fi simţit murind cu fiecare pas al ei, cu fiecare ritm şi cu fiecare moment; de a fi fost torturată în fiecare clipă de frica de neant, de gândul nimicniciei şi de teama de a exista. Regretul de a nu fi viaţa pură, adică regretul de a nu fi viaţa din mine un cântec, un elan şi o vibraţie, de a nu fi o aspiraţie pură până la iluzie şi caldă până la mângâiere, de a nu fi o beatitudine, un extaz, o moarte de lumină. Aş fi vrut ca viaţa să circule în mine cu o plenitudine insuportabilă, cu evoluţiile ei anonime de dinaintea individuaţiei, cu dorinţele exclusive ale vieţii de a fi numai ea şi cu dorinţa vieţii de a fi paralelă morţii. O astfel de viaţă să fi palpitat în mine, încât ascensiunea ei să fi fost o iradiere, o explozie de raze şi o nebunie de vibraţii. Totul să se fi integrat în acest triumf al fiinţei şi totul să nu fi fost decât o muzică, o orgie sonoră, atrăgătoare şi încântătoare până la a fi insuportabilă. Să fi fost iresponsabil de viaţa care curge-n mine, şi prin mine să fi vorbit viaţa.”

“N-are rost să gândeşti asupra morţii, decât pen-tru a o seca, pentru a o face exterioară. Atât de departe să te fi afundat în ea, că misterul ei să-ţi devină o semnificaţie indiferentă, infinitul ei inexpresiv, veşnicia ei fadă. Fă din scârba de moarte o diminuare a morţii şi din frica de ea, un avânt absurd. Fugi de înţelepciune; căci nu există decât o înţelepciune a morţii. Şi cu cât cineva este mai înţelept, cu atât priveşte viaţa mai mult prin prisma morţii. Aruncă moartea la marginile tale, ca să mori cu acestea, şi nu cu tine. Adoră viaţa pentru infinitul motivelor care n-o susţin şi dezgustăte de moarte până la nemurire.”

“Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nicio explicare şi nicio justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în niciun caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. De ce omului i s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?”

“Nu trecea o clipă fără să se gândească la ea, tot ce mânca şi bea avea gustul ei, viaţa era ea, la orice oră şi pretutindeni, cum numai Domnul avea dreptul şi puterea de a fi şi că bucuria supremă a sufletului său ar fi să moară împreună cu ea.”

“Pentru că, uite, viaţa asta te saltă şi te coboară, te aruncă-n apă, te ia de acolo şi te târăşte în foc, şi nici n-ai timp să înţelegi. Te întrebi mai târziu - mintea îţi vine la urmă de tot, dacă-ţi vine -, dar n-are haz. Fiecare trebuie să se ardă singur, să greşească singur. Mă gândesc uneori că, dacă ar fi să se transforme şi mutra în funcţie de faptele noastre, atunci unii n-am avea dreptul să umblăm în două picioare, ci în patru, şi cât mai aproape de pământ. Şi n-am avea ochi, mai mult ca sigur, că de atâtea ori ne-am purtat de parcă nu i-am fi avut, de parcă pe umeri am fi avut o oală cu supă sau un cuier.”

“PENTRU CEI MAI SINGURI — Mă adresez vouă, tuturor celor care cunoaşteţi până unde poate merge singurătatea omului, până unde tristeţea de a fi poate să întunece viaţa şi tremurul fiinţei, să zguduie lumea aceasta. Şi mă adresez mai puţin pentru a afla ceea ce trăiesc şi eu, cât pentru a ne uni singurătăţile. Fraţi întru clipe de deznădejde, de tristeţe ascunsă şi de lacrimi nevărsate, ne uneşte pe toţi aceeaşi fugă nebună de viaţă, aceeaşi groază de a trăi, aceeaşi timiditate a nebuniei noastre. Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate şi am uitat să trăim, gândind prea mult viaţa. Oare toată singurătatea noastră să nu ne fi dus decât la moarte şi toate dezamăgirile, numai la renunţare? De ce nimicul să ne fie moartea? Am gândit prea mult pe noi înşine pentru ca viaţa să nu ne fi pedepsit şi am iubit prea mult moartea pentru a mai putea vorbi de iubire. Nu-i viaţă decât unde este un continuu început; iar noi n-am făcut decât să sfârşim viaţa în fiecare clipă, şi ce este toată fiinţa noastră decât un etern sfârşit? Nouă, celor mai singuri, celor cu viaţa alături de noi, cine ne va da speranţa de a uita să murim?”