“Când ajungem stăpâni pe boală, devenim mai mult decât suntem, ne creăm pe noi înşine.”

“Cerul senin ne obligă la mai multe întristări decât cel cenușiu, căci ne pune în fața prea multor speranțe la care n-avem curajul pe când ultimul ne îngroapă fără speranțe.”

“PENTRU CEI MAI SINGURI — Mă adresez vouă, tuturor celor care cunoaşteţi până unde poate merge singurătatea omului, până unde tristeţea de a fi poate să întunece viaţa şi tremurul fiinţei, să zguduie lumea aceasta. Şi mă adresez mai puţin pentru a afla ceea ce trăiesc şi eu, cât pentru a ne uni singurătăţile. Fraţi întru clipe de deznădejde, de tristeţe ascunsă şi de lacrimi nevărsate, ne uneşte pe toţi aceeaşi fugă nebună de viaţă, aceeaşi groază de a trăi, aceeaşi timiditate a nebuniei noastre. Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate şi am uitat să trăim, gândind prea mult viaţa. Oare toată singurătatea noastră să nu ne fi dus decât la moarte şi toate dezamăgirile, numai la renunţare? De ce nimicul să ne fie moartea? Am gândit prea mult pe noi înşine pentru ca viaţa să nu ne fi pedepsit şi am iubit prea mult moartea pentru a mai putea vorbi de iubire. Nu-i viaţă decât unde este un continuu început; iar noi n-am făcut decât să sfârşim viaţa în fiecare clipă, şi ce este toată fiinţa noastră decât un etern sfârşit? Nouă, celor mai singuri, celor cu viaţa alături de noi, cine ne va da speranţa de a uita să murim?”

“„Viaţa intensă" secătuieşte deopotrivă trupul şi spiritul. Maeştri în arta de a gîndi împotriva lor înşişi, Nietzsche, Baudelaire şi Dostoievski ne-au învăţat săpunem preţ pe risc, să născocim noi suferinţe, să dobîndim existenţă prin ruperea de propria fiinţă. Iar ceea ce în ochii marelui chinez era simbol al decăderii,exerciţiu al imperfecţiunii, constituie pentru noi unica modalitate de a ne aparţine, de a ne regăsi pe noi înşine.”

“Începuturile noastre contează, desigur; dar pasul decisiv spre noi înșine nu-l facem decât atunci când nu mai avem origini, când biografia noastră e la fel de puțină ca a lui Dumnezeu...”

“In mijlocul unor peisaje prea frumoase, ne simţim întreaga putreziciune şi ne este lehamite de cadavrul pe care-1 tîrîm după noi.”

“Isus n-a suferit pentru toţi oamenii; căci dac-ar fi suferit atât de mult pe cât se spune, după el n-ar fi trebuit să mai existe dureri. Or, se pare că toţi oamenii care au venit după Isus, fără să fie salvaţi prin suferinţa lui, n-au făcut, prin chinuri, decât să adauge contribuţia lor la infinitul suferinţei umane, pe care Cristos nu l-a putut realiza. Într-adevăr, puţin a avut de suferit Isus, pentru ca noi să mai avem atâta de îndurat. Dacă ar fi suferit în natura lui divină, după el n-ar mai fi putut exista suferinţe. Dar Isus n-a suferit decât ca om — şi astfel suferinţa lui n-a putut răscumpăra decât atât de puţin, deşi a mângâiat pe mulţi, fără să poată mângâia însă pe cei mai singuri. Aceştia nu şi-au găsit mângâierea decât în propriul lor chin şi nu şi-au găsit liniştea decât în suferinţe şi mai mari. Isus n-a venit pentru cei mai singuri, ci numai pentru cei singuri. Până acum, nu s-a găsit un Dumnezeu al celor mai singuri, al celor absolut singuri, fiindcă până acum nimeni n-a găsit mângâierile care ar putea face mai puţin nefericite aceste fiinţe. Ah! Lumea asta, care nu şi-a găsit până acum decât un mântuitor!”