“Când mă gândesc ce puţin am de învăţat de la marii filozofi! Niciodată n-am avut nevoie de Kant, de Descartes sau de Aristotel, care n-au gândit decât pentru orele noastre sigure, pentru îndoielile noastre permise. Dar m-am oprit la Iov cu pietatea unui strănepot.”
“Pentru că, uite, viaţa asta te saltă şi te coboară, te aruncă-n apă, te ia de acolo şi te târăşte în foc, şi nici n-ai timp să înţelegi. Te întrebi mai târziu - mintea îţi vine la urmă de tot, dacă-ţi vine -, dar n-are haz. Fiecare trebuie să se ardă singur, să greşească singur. Mă gândesc uneori că, dacă ar fi să se transforme şi mutra în funcţie de faptele noastre, atunci unii n-am avea dreptul să umblăm în două picioare, ci în patru, şi cât mai aproape de pământ. Şi n-am avea ochi, mai mult ca sigur, că de atâtea ori ne-am purtat de parcă nu i-am fi avut, de parcă pe umeri am fi avut o oală cu supă sau un cuier.”
“Nu mă pot concentra asupra nici unui lucru, pentru că totul mă plictiseşte, totul mă îndeamnă să mă risipesc. In schimb, m-am interesat de-o mulţime de lucruri, dar de niciunul pînă la capăt, cu excepţia plictisului, poate...”
“Am iubit întotdeauna pe mai multe planuri, n-am ştiut să sacrific totul pentru un sâmbure de adevăr sau de viaţă, de aceea m-am lovit de toate pragurile şi m-au dus valurile cum au vrut.”
“...De ce mă gândesc mereu la N.? Nu m-oi fi îndrăgostit oare? Cred că nu. Am vorbit destul de mult zilele acestea cu el, e într-adevăr un om inteligent.”
“PENTRU CEI MAI SINGURI — Mă adresez vouă, tuturor celor care cunoaşteţi până unde poate merge singurătatea omului, până unde tristeţea de a fi poate să întunece viaţa şi tremurul fiinţei, să zguduie lumea aceasta. Şi mă adresez mai puţin pentru a afla ceea ce trăiesc şi eu, cât pentru a ne uni singurătăţile. Fraţi întru clipe de deznădejde, de tristeţe ascunsă şi de lacrimi nevărsate, ne uneşte pe toţi aceeaşi fugă nebună de viaţă, aceeaşi groază de a trăi, aceeaşi timiditate a nebuniei noastre. Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate şi am uitat să trăim, gândind prea mult viaţa. Oare toată singurătatea noastră să nu ne fi dus decât la moarte şi toate dezamăgirile, numai la renunţare? De ce nimicul să ne fie moartea? Am gândit prea mult pe noi înşine pentru ca viaţa să nu ne fi pedepsit şi am iubit prea mult moartea pentru a mai putea vorbi de iubire. Nu-i viaţă decât unde este un continuu început; iar noi n-am făcut decât să sfârşim viaţa în fiecare clipă, şi ce este toată fiinţa noastră decât un etern sfârşit? Nouă, celor mai singuri, celor cu viaţa alături de noi, cine ne va da speranţa de a uita să murim?”