“Cînd zaresc cerul, îmi vine sa ma dizolv în el, iar cînd privesc pamîntul, sa ma îngrop în maruntaiele lui.”

“Fiind tot anul în vacanţă, cînd vine vacanţa propriu-zisă realizez mai bine decît de obicei vidul în care trăiesc: e vidul la pătrat, cel de care sîntem conştienţi în orice moment, vidul oficial al existenţei mele.”

“Din filozof de nopţi albe ajungi o curvă a azurului. Cam asta e tranziţia mea — în condiţiile fericirii intră, în primul rînd, marea şi femeia. Şi apoi nihilismul. Cînd nu crezi în nimic, în umbra sanilor şi în alinările marine încerci iresponsabilitatea lui Dumnezeu înainte de creaţie. Intinderile şi îmbrăţişările mi-au descoperit dulceaţa nimicului. Imaginează-ţi un budism senzual.”

“Cînd esti iubit, suferi mai mult decît cînd nu esti. Parasit, te mîngîi prin orgoliu; dar ce consolare mai poti nascoci în fata unei inimi ce ti se deschide?”

“De cîte ori privesc ţăranul român îmi place să văd înscrise în cutele feţei sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt ţăran mai amărît, mai pămîntiu, mai copleşit. Îmi închipui că acest ţăran n a avut o sete puternică de viaţă, de i s au înscris pe faţă toate umilinţele, de i s au adîncit în riduri toate înfrîngerile. Oricîte rezerve de viaţă ar dovedi el, impresia nu este totuşi a unei prospeţimi biologice. O existenţă subterană este fiinţa lui şi mersul lui lent şi gîrbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Sîntem un neam care am ieşit din văgăuni, din munţi şi din văi. Am privit cerul din umbră şi am stat drepţi în întuneric. Ne am răcorit o mie de ani. De aceea, numai febra ne mai poate scăpa…”

“Lirismul absolut As vrea sa izbucnesc intr-o explozie radicala cu tot ce am in mine cu toata energia si cu toate continuturile sa curg sa ma descompun si intr-o expresie nemijlocita distrugerea mea sa fie opera mea creatia inspiratia mea. Sa ma realizez in distrugere sa cresc in cea mai nebuna avantare pana dincolo de margini si moartea mea sa fie triumful meu. As vrea sas ma topesc in lume si lumea in mine sa nastem in nebunia noastra un vis apocaliptic straniu ca toate viziunile de sfarsit si magnific asemenea marilor crepuscule. Din tesatura visului nostru sa creasca splendori enigmatice si umbre cuceritoare forme ciudate si adancimi halucinante. Un joc de lumina si de intuneric sa imbrace sfarsitul intr-un decor fantastic si o transfigurare cosmica sa ridice totul pana dincolo de orice rezistenta cand avantul duce la nimic iar formele plesnesc intr-o exaltare de agonie si incantare. Un foc total sa inghita luea aceasta si flacarile lui mai insinuante decat zambetul de femeie si mai imateriale decat melancolia sa provoace voluptati crepusculare complicate ca moartea si fascinante ca neantul in clipele de tristete. Sunt necesare trairi nebune pentru ca lirismul sa atinga ultima lui expresie pentru ca incordarile lui sa treaca marginile subiectivismului normal.”

“Cînd mă gîndesc că voi împlini 35 de ani în cîteva luni, mă apucă disperarea; îmbătrînim cu toţii iremediabil şi fără scăpare.”