“Cine sa te vindece de tine? O tînara fata? Dar cine-i darnic pîna la jertfa, ca sa-ti preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de vis si nefericire, sa se-ncumete la o povara ce n-o presimte?”

“De-ar ramâne din mine o carte subtire,Pulbere gri în coperti de racoare,Narile câinelui tau s-o respire,Umbra din sufletul tau s-o masoare. Tu sa te miri de-asa simple cuvinteCe ti se urca pe mâini în tacere,Sfânt sa le-atingi de obrazul fierbintePâna ce noaptea-napoi ti le cere. Eu m-am culcat într-o pagina alba.Trist, întunericul se urca în cesti.Îndata n-o sa se mai vada nimica…Tu la ce te gândesti?”

“Doar o data spuse, ca o surpriza manifestata tarziu si aproape cu ciuda: - M-am uitat la tine, de departe, cand ieseam din apa. Esti cea mai frumoasa femeie de pe plaja.- Nu sunt prea multe.- Ba nu! Chiar daca s-ar face un import de cateva mii - cine stie de unde? -, n-ar fi treaba usoara! - distanta de la medie pana la tine e mult prea mare ca sa te poata egala vreuna.El relua, cu o ingrijorare teoretica: - Trebuie sa ma port mai atent cu tine. Cateodata uit ca nu se face sa fii aruncata. Nu, zau, ar fi grozav de multi barbati care ar dori sa-mi ia locul. Tu nu te miri ca ma preferi pe mine?”

“In fata marilor intrebari am spus si spunem inca adesea: «o fi», ca o conceptie romaneasca despre lume. «O fi» acesta nu are sens disjunctiv sau nu duce la o judecata disjunctiva: am sa vad eu daca este ori nu... El nu obliga la cercetare si nu face grupari in materialul intrebarii: e sau asa, sau asa. Nedumerirea e a cugetului, dar nu a sa e intrebarea si, in orice caz, nu el da raspunsul. Nedumerire este, dar lucrul se arata singur, daca e sa se arate. «Asa o fi? Te pomenesti ca este.» Te pomenesti, asa, de la lucru inspre tine. De aici toate acele «intelesuri» care sunt mai mult ale lucrului decat ale mintii.”

“Sa porti in tine o orchestra! Valuri de armonie sa se inalte si sa se coboare ca jocurile marii. Ce obositor cantec! ...Adesea ma doare trupul de truda lui ...Prin ce greseala s-au inchis in mine aceste melodii, care nu se vor intrupa in muzica niciodata, care se zbat ca un sipot prins intre stanci fara sa se poate scurge?”

“Era fara îndoiala un paroxism, o unda de nebunie în furia ei, caci avea în joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am întâlnit niciodata la alta femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera întarâtata.”