“Cît despre umilinţele proprii, oricînd le vei putea idealiza ori ascunde,luand un aer de stîrpitură distinsă, continuînd să fii, cu demnitate, ultimul om. Politeţea ― rutină a nenorocirii, prerogativă a celor care, născuţi fără speranţă, au început-o cu sfîrşitul! Să te ştii dintr-o sămînţă rea, ce n-a dat rod niciodată, e o amărăciune în care intră un dram de mîngîiere, ba chiar de voluptate.”

“Dintre oameni, sunt impresionanţi numai aceia a căror existenţă este o serie de răspântii, numai oamenii care au destin, a căror viaţă se dilată atât de mult, în-cât n-o mai pot domina în nici un fel. Totul este să ai destin, să fii un „caz’’. Prezenţa ta să fie o mustrare, o teamă, o nelinişte, un extaz sau o bucurie. Nimeni să nu ştie cât vei trăi, ce vei face, cum vei gândi, ci doar o teamă şi o bucurie, pentru prăbuşirile şi înălţările tale, să facă din existenţa ta o surpriză continuă, o nelinişte ciudată. Să fii pentru altul prilej de alarmă, de presen-timente, de meditaţie, de ură şi de entuziasm; nimeni să nu fie sigur de drumul pe care mergi, precum ni-meni să nu fie sigur de drumul pe care vei apuca. Exis-tenţa ta să fie o problemă irezolvabilă, pe care nici moartea să n-o poată rezolva vreodată, ci absenţa ta fizică să mărească chinul neînţelesului. Toţi oamenii care n-au un destin şi care nu pot deveni „cazuri" calcă sigur în existenţă, sunt siguri că ei trebuie să ajungă undeva; căci finalul este implicat în premisele fiinţei lor. Acel om, însă, care e un „caz" este pentru el însuşi o nelinişte absolută şi un prilej de nelinişte pentru alţii; în el, tremurul individuaţiei este o halucinaţie,un extaz, o reverie sau o explozie, o creaţie infinită, un nimic ce devine fiinţă. Şi atunci i se pune aceluia ultima întreba-re: dacă lumea a fost creată sau dacă n-a fost încă.”

“Mi-am amintit ieri un moment capital şi foarte dureros din adolescenţă; iubeam în taină o fată din Sibiu, Cela Schiau, care avea vreo 15 ani; eu aveam 16. Pentru nimic în lume n-aş fi îndrăz¬nit să-i vorbesc; familiile noastre se cunoşteau; aş fi avut ocazii să mă apropii de ea. Era însă peste puterile mele. Timp de doi ani, am trăit chinurile infernului, într-o zi, în împrejurimile Sibiului, în plină pădure, unde mă aflam cu fratele meu, o zăresc pe această fată împreună cu un coleg de şcoală, cel mai antipatic dintre toţi. Pentru mine, a fost o lovitură aproape insuportabilă. Chiar şi acum mă doare. Incepînd din clipa aceea, am hotărît că trebuie să pun punct acestei istorii, că e nedemn de mine să încasez „trădarea". Am început să mă detaşez de fată, s-o dispreţuiesc şi în cele din urmă s-o urăsc. Imi amintesc că în momentul în care tînăra „pereche" trecea, eu citeam ceva din Shakespeare. Aş da foarte mult să ştiu care piesă. Imposibil să-mi amintesc. Dar acest moment mi-a decis „cariera", întreg viitorul. Au urmat ani de totală singurătate. Şi am devenit cel care trebuia să devin.”

“A voi să trăieşti ca o plantă, să creşti înrădăcinat, înflorind şiuscîndu-te sub soare, în cea mai deplină inconştienţă, a dori să fii o parte intimă din fecunditatea pămîntului, o expresie anonimă a cursului vieţii este a fi disperat de rosturile şi sensul omenirii. Şi de ce să nu schimb cu o floare?”

“Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nicio explicare şi nicio justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în niciun caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. De ce omului i s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?”

“N-are rost să gândeşti asupra morţii, decât pen-tru a o seca, pentru a o face exterioară. Atât de departe să te fi afundat în ea, că misterul ei să-ţi devină o semnificaţie indiferentă, infinitul ei inexpresiv, veşnicia ei fadă. Fă din scârba de moarte o diminuare a morţii şi din frica de ea, un avânt absurd. Fugi de înţelepciune; căci nu există decât o înţelepciune a morţii. Şi cu cât cineva este mai înţelept, cu atât priveşte viaţa mai mult prin prisma morţii. Aruncă moartea la marginile tale, ca să mori cu acestea, şi nu cu tine. Adoră viaţa pentru infinitul motivelor care n-o susţin şi dezgustăte de moarte până la nemurire.”

“Filozofia este expresia neliniştii oamenilor impersonali. De aceea ea oferă atât de puţin pentru înţelegerea trăirilor totale, dramatice şi ultime. Pentru cei care, fără să vrea, au depăşit viaţa, filozofia e prea puţin. Niciun gând n-a suprimat o durere şi nicio idee n-a alungat frica de moarte. De aceea, lasă gandurile şi începe teroarea împotriva ta, cu furie şi cu o exaltare disperată. Căci ideile n-au salvat şi nici n-au prăbuşit pe nimeni. Din centrul fiinţei tale, din zona din care eşti iresponsabil, fiindcă e prea adâncă, izbucneşte într-o explozie feroce, scoate atâta energie din intunericul tău încât să nu mai rămână decât lumină. Şi în demonia aceasta, să se nască în tine mândria de-a nu mai avea idei, ci numai clocot, obsesii şi nebunie. Să fii atât de frenetic, încât vorbele tale să ardă, şi expresiile tale să fie atât de limpezi, încât să semene transparenţei arzătoare a lacrimilor. Aruncă peste neliniştea ta teroarea ta şi fă ca în acest fel totul să tremure într-un apocalips intern, zguduitor şi dramatic. Aducându-ţi întreg organismul la un nivel atât de ridicat şi la o vibraţie atât de mare, ritmul intens şi accelerat înghite durerea în încordările lui, o topeşte şi o integrează în evoluţiile lui, astfel că o mare nebunie ne scapă temporar de o mare durere.”